Era clasa a treia. Nu știu de ce, dar îmi plăcea atât de mult încât pe parcursul tuturor anilor de școală, am visat doar la el și la noi împreună. Acum, ani mai târziu, fosta lui iubire s-a întors în orașul nostru și nu pot să nu mă îngrijorez cu privire la ce s-ar putea întâmpla.
Relațiile intergeneraționale sunt la fel de vechi ca timpul. Unii oameni sunt suficient de norocoși să aibă părinți care îi susțin în toate modurile posibile de-a lungul vieții. Alții se luptă să se înțeleagă cu copiii lor. Indiferent de situație, vor exista întotdeauna anumite probleme între două sau chiar trei generații. Această poveste este o mărturie a acelei complexități.
Planurile mele pentru o zi liberă relaxantă au fost spulberate când soneria a sunat neașteptat. La ușă erau trei persoane: un bărbat și o femeie de vreo 40 de ani și un băiat tânăr.
Întotdeauna am crezut că sunt într-o căsnicie fericită. Cincisprezece ani este o perioadă lungă. Uneori ne certam, dar niciodată nu era ceva serios. Puteam să-mi deschid inima.
Este același grup de femei mai în vârstă care își petrec zilele pe verandă, discutând despre viețile celorlalți. De data aceasta, ținta lor era familia mea. Dar lucrurile au luat o întorsătură mai întunecată.
„Soacra ne-a dăruit o casă pentru nuntă, poți să crezi?” a exclamat Ella, în vârstă de douăzeci și opt de ani. „Ei bine, tehnic vorbind, i-a dăruit-o fiului ei, dar totuși! A fost o surpriză totală; nu aveam nicio idee că se va întâmpla asta. Știam că avea o altă casă moștenită, dar nu ne-am gândit niciodată să ne mutăm acolo. Totul a fost atât de neașteptat…”
Această poveste a avut loc la începutul vieții mele de căsătorie, imediat după ce eu și Andrei ne-am căsătorit. Am observat ceva ciudat, dar nu i-am dat prea multă atenție. Nu era vorba despre soțul meu—el este încă bărbatul ideal pentru mine. Era vorba despre mama lui, soacra mea. Totul a început la nuntă: se comporta atât de
Chiar și socrii mei m-au condamnat, iar nora mea împărtășește aceeași opinie. Deși ne-am înțeles întotdeauna bine înainte, lucrurile s-au schimbat drastic. Totul a început când fiica mea s-a aflat într-o situație dificilă.
Uneori, schimbarea nu este posibilă. Luați-mă pe mine, de exemplu. Am 70 de ani și mă simt prinsă într-o viață pe care nu am trăit-o cu adevărat pentru mine. Acum, mă lupt cu o depresie profundă pentru că nu am avut ocazia să-mi trăiesc propriile vise.
Avem un fiu și o fiică. Niciodată nu am înțeles pe cei care nu își prețuiesc copiii. Pentru noi, copiii noștri au fost cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Soțul meu și-a iubit fiica la fel de mult ca pe fiul nostru.
Prima dată când a depus cererea de divorț, eram doar un copil mic, iar tatăl meu a trebuit să plătească pensie alimentară ani de zile. Ne vedeam ocazional, dar rănile emoționale erau adânci.
Am avut destul data trecută când a vizitat după o pauză de șase ani. Ultima dată, mama soțului meu a venit cu sora ei. Acum, iată răspunsul meu.
