De ce să mai plantez flori, mamă?

— Ce faci acolo, Ilinca? Iar te joci cu prostiile astea? vocea mamei a tăiat liniștea dimineții ca o coasă ascuțită. M-am oprit din așezat bulbii de lalele, cu mâinile pline de pământ, și am privit-o. Stătea în pragul ușii, cu șorțul murdar de făină, sprijinindu-se în coada măturii.

— Nu-s prostii, mamă, îi răspund încet, încercând să nu-mi tremure vocea. Sunt flori. O să vezi, la primăvară o să fie curtea plină de culoare.

Ea a oftat și a dat ochii peste cap. — Flori, flori… De parcă ne țin fluturii de foame! Mai bine ai pune niște ceapă sau cartofi, să avem ce pune pe masă. Nu-ți mai pierde vremea cu fleacuri!

Am simțit cum mi se strânge inima. Mereu a fost așa. De când mă știu, mama a vrut să fiu practică, să nu visez. Tata a murit când aveam opt ani, și de atunci, totul a devenit mai greu. Mama a rămas singură cu mine și cu fratele meu mai mic, Doru. A trebuit să muncească mult, să ne țină la școală, să ne pună mâncare pe masă. Dar eu… eu nu m-am putut opri din visat. Florile au fost mereu refugiul meu, locul unde mă simțeam liberă, unde nu conta că suntem săraci sau că hainele mele sunt vechi.

În fiecare primăvară, adunam semințe de la vecini, de la tanti Lenuța sau de la bunica din satul vecin. Le plantam cu grijă, le udam, le vorbeam. Înfloreau timid, dar pentru mine erau cele mai frumoase din lume. Mama nu înțelegea. Pentru ea, totul era despre supraviețuire. Pentru mine, era despre frumusețe, despre speranță.

Într-o zi, când m-am întors de la școală, am găsit grădina goală. Toate florile mele, smulse, aruncate pe grămada de gunoi. M-am prăbușit lângă ele, cu lacrimile curgând șiroaie. Mama a ieșit din casă, cu privirea rece.

— Ți-am spus că nu avem nevoie de flori! Am tras tot, să punem roșii și ardei. Să nu te mai prind că pierzi vremea cu prostii!

— Dar, mamă… erau ale mele, am șoptit, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

— Ale tale? Nimic nu-i al tău aici, Ilinca! Totul e muncit de mine. Dacă vrei să faci ceva, fă ceva folositor!

Am fugit în camera mea, cu palmele murdare de pământ și cu sufletul făcut țăndări. Doru a venit după mine, cu ochii lui mari și triști.

— Nu plânge, Ilinca. Poate la anul o să te lase…

— Nu o să mă lase niciodată, Doru. Pentru ea, florile sunt o pierdere de timp. Pentru mine, sunt totul.

Anii au trecut, dar conflictul dintre mine și mama a crescut. La liceu, am vrut să merg la horticultură, dar ea a insistat să aleg contabilitatea. „Acolo ai serviciu sigur, nu te joci cu buruieni!” mi-a spus. Am cedat, ca de obicei. Dar în fiecare weekend, mergeam la bunica, unde aveam o bucată mică de grădină doar pentru mine. Acolo, printre crini și trandafiri, mă simțeam eu însămi.

Într-o vară, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat lângă ea, am îngrijit-o, i-am adus flori proaspete în fiecare zi. Într-o seară, m-a prins de mână și mi-a spus:

— Ilinca, să nu lași pe nimeni să-ți smulgă rădăcinile. Florile tale sunt mai puternice decât crezi. Ele îți țin sufletul viu.

După ce bunica s-a stins, am simțit că pierd tot ce aveam mai drag. Mama a venit la înmormântare, dar nu a spus nimic despre flori. După câteva luni, am primit o scrisoare de la o prietenă a bunicii, care mi-a lăsat moștenire grădina ei. Am simțit că, în sfârșit, am un loc al meu.

Am început să plantez, să creez un colț de rai. Oamenii din sat au început să vină să cumpere flori, să mă întrebe cum le îngrijesc. Am făcut buchete pentru nunți, pentru înmormântări, pentru zile de naștere. Florile mele au început să aducă bucurie și altora, nu doar mie.

Mama a venit într-o zi, fără să anunțe. S-a uitat la grădina plină de culori, la oamenii care plecau cu brațele pline de flori.

— Nu înțeleg de ce te încăpățânezi, Ilinca. Tot nu ne țin fluturii de foame.

— Dar, mamă, uite… oamenii vin, cumpără, zâmbesc. Florile nu sunt doar frumusețe, sunt și speranță. Și, uite, acum ne țin și de foame.

A tăcut, pentru prima dată. S-a uitat la mine cu ochi obosiți, dar nu a mai spus nimic. Poate că nu va înțelege niciodată. Dar eu am învățat să nu-mi mai smulg rădăcinile pentru nimeni.

Uneori, mă întreb: câți dintre noi renunțăm la ceea ce iubim doar pentru că ceilalți nu văd rostul? Oare nu merităm cu toții să înflorim, chiar dacă lumea ne vrea doar practici și cuminți?