Mă ascund la serviciu ca să scap de enervarea soțului meu

— Iar ai uitat să iei pâine, Simona? Ce faci toată ziua la serviciu, de nu poți să-ți amintești niște lucruri simple?

Vocea lui Doru răsună în bucătăria mică, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să țip, să arunc cu ceva, dar mă abțin. Îmi strâng geanta la piept și mă uit la ceas. E abia 7:15 dimineața, dar deja simt că ziua mea e compromisă. Îmi trag paltonul pe mine și ies pe ușă fără să răspund. Pe drum spre metrou, mă gândesc la cât de mult s-a schimbat viața mea în ultimii ani. Când l-am cunoscut pe Doru, era amuzant, spontan, mă făcea să râd din orice. Acum, fiecare zi e o luptă surdă, fiecare conversație se transformă într-o listă de reproșuri.

La birou, colegii mă întreabă dacă sunt bine. Le zâmbesc fals și mă arunc în muncă, ca într-o mare rece, unde nu mă poate atinge nimeni. Șefa mea, doamna Popescu, mă laudă pentru rapoartele impecabile, dar nu știe că stau peste program doar ca să nu mă întorc acasă. În pauza de prânz, mă ascund în arhivă, printre dosare prăfuite, și îmi permit să plâng în liniște. Nu vreau să mă vadă nimeni slabă, nici măcar pe mine însămi.

Seara, când mă întorc, Doru stă pe canapea, cu telecomanda în mână. Nici nu mă salută. — Ai luat pâine? mă întreabă, fără să-și ridice ochii din televizor. Îi întind punga, dar nu spune nimic. Mă simt invizibilă, ca o umbră care bântuie prin propria casă. Uneori, mă gândesc să plec. Să-mi iau câteva haine și să dispar. Dar unde să mă duc? La mama nu pot, că e bolnavă și nu vreau să-i adaug griji. Prietenele mele s-au îndepărtat, fiecare cu viața ei. Rămân doar eu, cu gândurile mele, și Doru, care nu mai e omul de care m-am îndrăgostit.

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine să spele vasele, Doru ridică tonul:
— Nu faci nimic bine! Nici la muncă nu cred că ești cine știe ce, doar te prefaci că ești ocupată ca să nu stai cu mine!

Mă uit la el și simt cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai am putere să mă apăr. Mă duc în dormitor și închid ușa. Îmi pun perna pe față și urlu în surdină. Mă gândesc la toate momentele în care am încercat să vorbesc cu el, să-i spun că mă doare, că nu mai pot. Dar de fiecare dată, discuția se termină cu el supărat, iar eu cu sentimentul că sunt de vină pentru tot.

La serviciu, devin tot mai implicată. Accept orice proiect, orice sarcină suplimentară. Colegii încep să mă admire, dar și să mă evite, pentru că nu mai am timp de glume sau de cafele împreună. Doamna Popescu mă cheamă într-o zi la ea în birou:
— Simona, ești o angajată model, dar ai grijă să nu te epuizezi. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, ușa mea e deschisă.

Îi mulțumesc, dar nu pot să-i spun adevărul. Cum să-i explic că serviciul e singurul loc unde mă simt în siguranță? Că acasă nu mai e acasă, ci doar un spațiu în care mă sufoc?

Într-o vineri, după o săptămână grea, primesc un mesaj de la Doru: „Să nu întârzii, avem musafiri.” Mă apucă panica. Nu vreau să mă întorc, nu vreau să joc teatru în fața altora. Îi scriu colegei mele, Irina, și o rog să ieșim la o cafea după program. Ea acceptă, și pentru prima dată după mult timp, mă simt ascultată. Îi povestesc totul, iar ea mă privește cu ochii mari:
— Simona, nu poți să trăiești așa. Trebuie să faci ceva pentru tine. Nu meriți să te ascunzi.

Cuvintele ei mă urmăresc toată noaptea. Încep să mă întreb dacă nu cumva am ajuns să mă obișnuiesc cu nefericirea. Dacă nu cumva, în fiecare zi în care mă ascund la muncă, pierd puțin câte puțin din mine. Doru nu observă nimic. Pentru el, totul e la fel. Dar eu nu mai sunt aceeași.

Într-o dimineață, mă privesc în oglindă și nu mă recunosc. Am cearcăne adânci, ochii triști, buzele strânse. Îmi dau seama că nu mai pot continua așa. Îi spun lui Doru că vreau să vorbim. Se uită la mine, plictisit:
— Ce mai e acum?

Îi spun că nu mai pot, că nu mai sunt fericită, că am nevoie de o schimbare. Râde ironic:
— Și ce vrei să faci? Să divorțezi? Să rămâi singură?

Nu-i răspund. Îmi iau geanta și plec. Mă plimb ore întregi prin oraș, fără țintă. Mă gândesc la viața mea, la cine am fost și la cine am devenit. La serviciu, la colegii care mă apreciază, la Irina care m-a ascultat. La Doru, care nu mai e omul de care am avut nevoie.

În seara aceea, nu mă mai întorc acasă. Mă duc la o pensiune ieftină și stau cu ochii în tavan. Nu știu ce va urma, dar simt o ușurare ciudată. Poate că, pentru prima dată după mult timp, am făcut ceva pentru mine.

Oare câte femei trăiesc ca mine, ascunzându-se în spatele unui birou, doar ca să nu se mai simtă invizibile acasă? Cât de mult putem să ne pierdem pe noi înșine, înainte să avem curajul să spunem „ajunge”?