Tišina băiatului meu: Când iubirea devine povară

— Nicolae, de ce vii mereu atât de târziu acasă?
Îmi tremura vocea, deși încercam să-mi ascund neliniștea în spatele banalității întrebării. Era marți seară și ploaia bătea ritmic în geamuri, ca o amenințare. De la bucătărie, unde mă prefăceam că spăl vasele, îl auzeam lăsându-și gentuța în hol.
— Am avut mult de lucru la birou, mamă, a răspuns el fără să mă privească. Sunetele vocii lui erau stinse, ca și când fiecare cuvânt s-ar fi zbătut să nu-i scape printre buze.
Nicolae n-a fost niciodată un băiat vesel, dar nici închis așa. Când era mic, alerga bucuros prin curte cu fratele lui, Matei, mânjiți pe obraji de cireșe coapte din gradina noastră de la marginea orașului. Iar acum, la 34 de ani, părea bătrân. Iar pe fruntea lui apăreau alte și alte riduri, grele ca amintirile pe care le simțeam, tăcut, cum îl apasă.
După ce s-a căsătorit cu Elena, anul trecut, totul s-a schimbat. Nu a fost genul de nuntă cu multe râsete și voie bună: Elena, rece, cu ochii tăioși ca gheața, aranja totul așa cum vrea ea, iar Nicolae, deși nu s-a opus deloc, părea deja obosit. Atunci am crezut că sunt emoții normale. Dar acasă, liniștea dintre ei era ca un zid nevăzut. Vorbe puține, gesturi calculate, nimic din dragostea care ar fi trebuit să îi lege.
Azi, după un an de la nuntă, fiecare seară e la fel. Eu o văd pe Elena așezată pe canapea, cu laptopul în brațe, uneori schimbă câteva cuvinte cu Nicolae, dar tonul e mereu sec, poruncitor:
— Ai plătit întreținerea? Vezi că nu ai dus gunoiul! Au venit vecinii să întrebe de locul de parcare iar tu nu ai rezolvat nimic!
Și el îi răspunde în șoaptă, fără privire, ca și când s-ar cere scuzat pentru simpla lui prezență. Noaptea târziu, aud pașii lui pe hol, pași grei, împovărați. Mă întreb ce vorbește cu ea atunci când nu sunt de față, dar când trec pe lângă camera lor nu aud nimic decât o liniște apăsătoare, spartă uneori de clinchetul unei cești sau de ușa dulapului care se lovește grăbită.
— De ce nu-ți ridici și tu capul? De ce accepți toate astea? aș vrea să-l întreb, dar mă tem de răspuns. Sau și mai rău, mă tem că nici el nu știe ce să răspundă.
Într-o seară, a venit acasă cu ochii roșii. Abia a intrat în sufragerie și a oftat adânc, uitându-se pe fereastră, la întunericul care înghițea orașul. Elena, cu voce egală, i-a zis:
— Nu poți să uiți de problemele alea la serviciu? Parcă nu-ți pasă nici de mine, nici de casă. Cine să facă totul?
El a deschis gura, să zică ceva. Dar a închis-o la loc, privindu-și mâinile în poală. Eu, ascunsă în bucătărie, simțeam că plâng fără să vărs o lacrimă.
Mi-am făcut curaj să vorbesc cu el într-o dimineață, la cafea, când Elena era la baie:
— Nicolae, tu ești fericit?
O secundă și-a lăsat privirea să zăbovească pe ochii mei. Am văzut acolo rușine, teamă și tristețe. Dar a răspuns:
— Mamă, toată lumea are probleme. Nu-i așa? Doar nu e ca-n filme…
Dar știam, după felul în care și-a strâns degetele în jurul ceștii, că nu crede nici el ce spune. M-am gândit la tatăl lui, plecat dintre noi acum șapte ani. El avea altă putere — nu s-ar fi lăsat umilit niciodată. Dar eu? Ce pot face eu? Să mă bag între ei nu pot, să-i spun să plece nici atât, că nu ar asculta. Poate nici nu știe că are dreptul să aleagă, măcar atât. Vina că l-am crescut să fie prea bun, prea atent cu ceilalți, nu pot să nu mi-o pun pe umeri.
După Paști, am observat că nici cu fratele lui nu mai vorbește cum o făcea. Matei încerca mereu să-l scoată din casă:
– Hai, Nicule, mergem la pescuit, doar noi doi!
Dar Nicolae găsea scuze mereu: Ba e obosit, ba are treabă la serviciu, ba trebuie să repare ceva prin casă. Niciodată nu avea timp de el, deși îl vedeam cum se uita lung după el când Matei închidea ușa.
Într-o vineri, când Elena a plecat la o conferință în alt oraș, l-am găsit aproape prăbușit pe canapea. Mă privea ca un copil pierdut și mi-a șoptit:
— Mamă, nu mai pot. Tot ce fac e greșit, mie nu-mi iese nimic…
Am vrut să-l iau în brațe, dar orgoliul lui m-a ținut la distanță. Însă am spus încet:
— Poate nu tu ești de vină, Nicule. Uneori oamenii se schimbă, uită să se iubească. Și e normal să ceri alinare, chiar și ca bărbat. Nu trebuie să duci lumea pe umeri, singur, doar pentru că te-ai căsătorit.
S-a uitat la mine cu o ușurare amară, ca și când ar fi vrut să audă asta de o viață întreagă.
Când Elena s-a întors, totul a revenit la fel. N-am avut curaj să-i fac observație niciodată, deși am prins-o de câteva ori când îi vorbea răstit, îl ironiza de față cu prietenii lor ori îl făcea să se simtă mic, neputincios. Nicolae îndura, numai să nu fie scandal. Am ajuns să-mi fie groază de serile în care îi aud ușa trântindu-se și, în spatele pereților, să simt cum sufletul lui se strânge tot mai tare.
Oare e iubirea o povară, atunci când, din dorința de a nu răni, ajungi să-ți calci pe suflet, zi de zi? Și până unde trebuie să mergi, ca să nu fii niciodată motivul nefericirii altuia, dar să nu te pierzi pe tine însuți cu totul?