M-am căsătorit la 21 de ani. Apoi am întâlnit-o pe EA și totul s-a schimbat: frumoasă, deșteaptă, irezistibilă. Mi-am părăsit soția și am uitat de fiul meu

— E seară târzie și stau pe holul apartamentului meu, așteptând să se deschidă ușa. După ani, mi se pare că aud pașii ușori ai Mariei, fosta mea soție, dar și râsul cristalin al lui Matei, băiatul meu. Pe atunci aveam 21 de ani și nu știam nimic despre viață.

Țin minte acea zi de vară când am dus-o pe Maria la starea civilă. Era îmbrăcată simplu, cu părul prins la spate și ochii lucind de fericire. Din jur se auzeau voci de rude, certându-se cine să stea aproape de miri, iar mama plângea de emoție. Eu tremuram, nu de bucurie, ci de frică. Trecuseră doar câteva luni de când terminasem facultatea, și toată lumea îmi spunea că „acum începe viața adevărată”, că „așa se cade, să te așezi la casa ta”. M-am lăsat dus de val, deși undeva, înăuntru, mă simțeam prea tânăr pentru toate astea.

La început, era frumos. Mă întorceam acasă și găseam mâncarea preferată, serialul la televizor și o Maria mereu zâmbitoare. Apoi s-a născut Matei, și totul s-a schimbat. Nopți nedormite, scutece, plânsete, alergături pe la doctori. Prietenii mei, Radu și Dacian, erau încă singuri, mergeau la festivaluri, la petreceri, postau poze din Vama Veche, în timp ce eu număram orele până la următorul somn al copilului.

— Nu ești fericit, măi Alex? m-a întrebat Radu într-o noapte, la o bere băută în grabă la colț de bloc.
— Nu știu ce să zic, poate că nu-s făcut pentru asta, am murmurat, privind în gol.

Maria a început să simtă că mă îndepărtez. Seară de seară vorbea tot mai mult cu mama ei la telefon, se sfătuiau, iar eu mă simțeam ca un străin în propria mea casă. Îmi era rușine să recunosc că mă sufocam.

Apoi, într-o zi, la o întâlnire de serviciu, am cunoscut-o pe Larisa. Era altceva. Avea doar 25 de ani, era deșteaptă, avea replică la orice, râdea tare, și tot biroul se învârtea în jurul ei. Părul lung, ca abanosul, felul în care își mușca buzele când era concentrată și privirea aceea pătrunzătoare mi-au tăiat respirația. Odată, după o ședință lungă, m-a invitat la o cafea. N-am refuzat. În seara aceea am vorbit ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață.

— Știi că ai o soție frumoasă acasă, nu? m-a întrebat ea direct. Am simțit un fior ciudat, rușine și dorință amestecate.
— Nu știu dacă e mai frumoasă ca tine, i-am răspuns fără să mă gândesc. A râs cu poftă și mi-a atins mâna.

Aventura a început. Era o lume nouă: întâlniri pe ascuns, mesaje trimise târziu în noapte, mici escapade în afara orașului. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc, că am din nou 20 de ani, că pot muta munții din loc. Pe Maria începeam să n-o mai văd. Matei plângea seara și mă ruga să stau lângă el, dar găseam mereu scuze să plec. „Sunt obosit, Matei, lasă-mă să dorm…”

Familia Mariei a început să comenteze. Prietenii comuni mă sunau tot mai rar. Maria, din ce în ce mai palidă și tăcută, stătea doar cu copilul. Într-o zi, când am intrat în casă, ea stătea pe marginea patului, privind prin mine.

— Ai pe altcineva, nu-i așa? a zis simplu, fără furie, doar cu o adiere de disperare.

M-am blocat. Nu puteam nici să neg, nici să recunosc. În ochii ei am văzut tot: frica, neputința, dragostea sfâșiată de trădare. Am început o ceartă lungă, cu reproșuri grele aruncate de ambele părți. În aceeași seară mi-am strâns câteva haine și am plecat, lăsând în urmă nu doar o soție, ci și un copil, o familie întreagă.

La început, cu Larisa, totul a părut perfect. Libertatea avea gust de cafea amară, de nopți albe și promisiuni deșarte. Dar, încet-încet, golul din suflet nu s-a umplut. Din ce în ce mai des, mă trezeam noaptea cu imaginea lui Matei în minte. Nu-i mai auzeam râsul, nu-i mai simțeam mânuțele mici în jurul gâtului meu. Îl vedeam doar din poze, îmi scria câte unele mesaje: „Tati, de ce nu vii la mine?”. Larisa era geloasă pe trecutul meu, nu suporta să audă discuții despre Matei sau Maria. Ne certam des, pentru orice, iar eu plecam de-acasă singur, cu capul plecat.

La primul Crăciun fără Matei, am înțeles ce-am pierdut. Am mers la ei acasă să-i duc cadouri. Maria m-a privit scurt, a deschis ușa dar n-a rostit niciun cuvânt. Matei a sărit în brațele mele, dar când a încercat să-mi spună ceva, i-a dat lacrimile. Am plecat cu inima frântă. În noaptea aceea am plâns mai mult ca niciodată. În oglindă, nu mă mai recunoșteam. Ce devenisem? Un bărbat care și-a abandonat copilul pentru o iubire trecătoare?

Timpul a trecut. Cu Larisa nu a mers. Ne-am despărțit. Maria, după luni de zile, și-a refăcut viața. Matei mă vede tot mai rar. Am pierdut totul pentru ceva ce n-am știut să prețuiesc. Acum stau singur, cu amintiri grele și cu un telefon plin de poze pe care le privesc serile târziu, întrebându-mă: „Merită să rupi o familie pentru o pasiune de-o vară?” Sau poate că ești cu adevărat viu doar când simți că riști totul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină dreptul la fericire și începe responsabilitatea adevărată față de cei pe care-i iubești?