Când am intrat pe ușă după birou, „Frumușel” dispăruse — și atunci am înțeles că iubirea mea avea să coste mai mult decât o relație

„Unde e Frumușel?” am întrebat, deși știam că n-are cine să-mi răspundă.

Ușa de la intrare s-a închis în urma mea cu un pocnet sec, iar liniștea din apartamentul meu din Militari a fost atât de apăsătoare, încât mi-a țiu-it în urechi. Nu se auzea alergătura lui pe parchet, nu se auzea miorlăitul scurt care mă întâmpina de obicei, ca și cum îmi făcea prezența. Doar frigiderul bâzâia, iar de pe hol venea mirosul ăla de detergent ieftin din casa scării.

Am aruncat rucsacul pe canapea și am intrat direct în bucătărie. Bolul lui era gol. Nu „gol de foame”, ci gol de „cineva l-a luat și a vrut să pară că a fost mereu așa”. Pachetul de nisip era împins într-un colț, litiera — curată, prea curată.

Telefonul vibra în buzunar. Un mesaj.

Irina: „Să nu faci scandal. Vorbim când te calmezi.”

Mi s-au înmuiat genunchii. Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji și apoi, brusc, cum îmi îngheață tot corpul.

„Irina…” am șoptit, ca și cum ar fi fost în casă. „Ce-ai făcut?”

Mi-am amintit de dimineață. De cum îmi turnase cafeaua fără să mă întrebe dacă vreau zahăr, de parcă era stăpâna bucătăriei mele, a vieții mele. De felul în care Frumușel se frecase de glezna ei, iar ea îl împinsese cu piciorul, cu un gest mic, aproape invizibil.

„Nu mai suport părul lui peste tot, Pavel. Și mirosul. Și faptul că ești mai atent cu el decât cu mine.”

„E un motan, Irina. Nu e concurența ta.”

„Ba e. Pentru că tu, când vii obosit, îl iei în brațe pe el. Nu pe mine.”

Atunci am râs scurt, incredul. Acum îmi venea să vomit.

M-am repezit în dormitor. Patul era făcut perfect. Prea perfect. Dulapul… ușa dulapului era întredeschisă. Am tras de ea — hainele ei lipseau. Parfumul ei, dulce și sufocant, nu mai era în aer. Doar urma ei: o tăcere calculată și o lovitură la fix.

Am sunat-o. O dată. De două ori. A treia oară mi-a răspuns.

„Ce dramă mai faci?” vocea ei era calmă, ca și cum vorbea despre vreme.

„Unde e Frumușel?”

„La cineva care are timp de el.”

„E pisica mea.”

„Și eu ce sunt, Pavel? Decor?”

„Nu. Ești… ești omul care tocmai mi-a luat ceva ce iubeam.”

„Iubești o pisică mai mult decât pe mine. E clar.”

Mi-am strâns pumnii până m-au durut oasele.

„Irina, adu-l înapoi. Acum.”

„Nu-mi spune tu ce să fac. Tu ai fost mereu așa… rece. Programare, calculator, tăcere. Eu am încercat să te scot din carapacea ta.”

„Scoatere din carapace nu înseamnă să-mi furi motanul.”

A râs. Un râs scurt, cu dispreț.

„Dacă vrei să-l vezi, treci pe la mine. Și discutăm și despre noi.”

„Unde ești?”

„La mama. În Drumul Taberei. Știi adresa.”

A închis.

În momentul ăla mi-am amintit de ai mei, din Buzău, de cum mi-au dat banii de avans pentru apartament fix în ziua în care am împlinit 25 de ani. Tata mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis: „Să ai și tu un colț al tău, măi băiete. Să nu depinzi de nimeni.” Atunci mi-a venit să râd, pentru că dependența nu începe cu banii. Începe cu frazele mici: „Stai liniștit, știu eu mai bine.”

Am coborât scările două câte două. În lift era o vecină cu plase.

„Vai, dom’le Pavel, da’ ce-i cu dumneavoastră? Sunteți alb la față.”

„Mi-a dispărut… motanul,” am spus. Și mi s-a strâns gâtul de parcă recunoșteam o rușine.

„Să-l găsiți, maică. Animalele simt… simt oamenii,” a murmurat ea.

Pe drum spre Drumul Taberei, Bucureștiul mi se părea mai murdar decât de obicei. Oamenii se împingeau la metrou, mirosea a covrigi și a nervi. În stație, un copil plângea că i-a căzut înghețata. M-am uitat la el și m-am simțit și mai rău: plânsul lui era simplu, al meu era un nod vechi.

În fața blocului Irinei, am stat o clipă și mi-am făcut curaj. Nu mă temeam de ea. Mă temeam că o să mă convingă iar. Că o să mă facă să cred că eu sunt de vină.

A deschis ușa mama ei, doamna Mariana, cu șorțul legat strâns, de parcă și-ar fi legat și judecata.

„Pavel… ce cauți aici?”

„Am venit după Frumușel.”

A ridicat sprâncenele.

„Pentru o pisică faci atâta drum?”

„Nu e «o pisică». E… e familia mea.”

Irina a apărut în spatele ei, cu telefonul în mână, machiajul perfect, ochii reci.

„Ți-am zis să te calmezi.”

„Dă-mi motanul.”

„Îl primești dacă promiți că te schimbi,” a spus ea, simplu, ca și cum negocia un abonament.

„Adică?”

„Fără el în pat. Fără el pe canapea. Fără… toată mizeria asta. Și… te muți cu mine. Normal.”

Am simțit cum mi se face greață. Nu de condiții, ci de claritatea cu care îmi punea lațul.

„Irina, tu mă iubești sau vrei să mă controlezi?”

A tăcut o fracțiune de secundă. Apoi a ridicat din umeri.

„Nu dramatiza. Așa se face într-un cuplu.”

„Nu. Așa se face într-o închisoare.”

Doamna Mariana a oftat teatral.

„Pavel, Irina a suferit cu tine. Tu niciodată n-ai fost prezent. Mereu cu munca ta.”

„Muncesc ca să plătesc rata, doamnă. Ca să am casa mea. Casa mea, nu scena pe care Irina își joacă puterea.”

Irina s-a înroșit.

„Uite ce faci. Intri, îți iei pisica și ne vedem de viețile noastre,” am spus, și m-am auzit mai calm decât mă simțeam.

„Serios? Asta alegi? O pisică?”

Dintr-o cameră s-a auzit un miorlăit stins. Mi s-a rupt ceva în piept.

Am pășit înăuntru, fără să mai aștept permisiune. În hol, Frumușel era într-o cușcă de transport, cu ochii mari, speriați. Când m-a văzut, a scos un sunet mic și s-a lipit de grilaj.

„Gata, tati… gata,” am șoptit, și am simțit cum îmi tremură bărbia.

Irina mi-a blocat drumul.

„Dacă ieși pe ușa asta cu el, să nu te mai întorci. Ai înțeles?”

Am ridicat cușca. Era ușoară, dar mi se părea că ridic tot ce am înghițit în ultimul an: reproșuri, gelozii, „glume” despre cum sunt „autist social”, ochi dați peste cap când spuneam că vreau liniște.

„Irina… eu nu mă mai întorc oricum,” am spus.

„O să regreți. O să rămâi singur.”

M-am uitat la ea și, pentru prima dată, am văzut-o clar: frumoasă, da. Dar frumosul ei era ca o vitrină. În spate era gol.

„Mai bine singur decât mic.”

Am ieșit. Pe scări, Frumușel a început să toarcă încet, ca și cum își amintea drumul spre casă. Iar eu, care credeam că sunt un tip fără „izbucniri”, am început să plâng în mers. Nu plâns cu hohote, ci un plâns pe care l-am ținut în mine ani de zile, până a găsit o gaură.

În seara aia, în apartamentul meu, i-am pus bolul cu mâncare și m-am așezat pe podea lângă el. S-a apropiat și mi-a atins fruntea cu capul lui mic. Atât. Un gest simplu, dar care mi-a spus: „Ești acasă.”

Și atunci am înțeles că iubirea nu e o probă de supunere. Iubirea e un loc unde nu trebuie să ceri voie să respiri.

Acum mă întreb: voi ați fi cedat condițiilor ei doar ca să vă recuperați „liniștea”? Sau ați fi ales, ca mine, să pierdeți un om ca să nu vă pierdeți pe voi? Scrieți-mi… chiar vreau să știu dacă am fost prea dur sau, în sfârșit, suficient de curajos.