Am rămas singur cu mama bolnavă, iar fratele meu a reapărut abia după moartea ei, cerând jumătate din tot

„Vinde odată apartamentul ăla, Mihai! Ce mai aștepți? Să cadă blocul pe ea?”

Am rămas cu telefonul în mână și cu lingura de supă în aer. Mama era în pat, în sufragerie, rezemată pe două perne, slabă, galbenă la față și cu ochii pierduți. M-a privit doar o clipă. Cred că auzise. Sau poate doar simțise după cum mi s-a schimbat vocea.

„E mama noastră, Cătălin”, am zis încet. „Locuiește aici. E vie.”

A tăcut două secunde, apoi a izbucnit:

„Și eu ce să fac? Să mă îngrop în datorii? Tu măcar stai acolo. Eu am chirie, rate, copil…”

Am închis. Pur și simplu am închis. Dacă mai stăteam un minut, spuneam lucruri pe care nu le mai puteam lua înapoi.

Mama a întors capul spre mine.

„Iar era Cătălin?”

Am mințit.

„Nu. De la muncă.”

Dar mama nu mai era femeia pe care o puteai păcăli ușor. De când se îmbolnăvise, parcă vedea mai clar prin oameni. Eu aveam 38 de ani, fratele meu 44. Și tot eu ajunsesem să o spăl, să îi schimb lenjeria, să fug la farmacie la 11 noaptea, să o duc cu salvarea, să mă cert cu asistente, să învăț pe de rost numele medicamentelor. Tot eu.

La început n-am fost singur. Măcar așa am crezut. Când mama a aflat că are cancer și apoi, pe deasupra, a rămas aproape imobilizată după un AVC, Cătălin a venit de două ori la spital. De două ori. A treia oară a zis că nu poate, că îl termină psihic. A patra oară n-a mai răspuns. După aia, doar mesaje scurte.

„Cum e?”

„Mai respiră?”

„Să-mi spui dacă se agravează.”

Atât.

Eu lucram la un service auto în Militari și începusem să lipsesc tot mai des. Șeful m-a tras într-o zi deoparte.

„Mihai, eu te înțeleg, da’ atelierul nu merge cu mila. Ori găsești o soluție, ori…”

N-am găsit nicio soluție. Am rămas part-time, cu bani mai puțini. Facturile veneau, scutecele pentru adulți veneau, rețetele compensate nu acopereau tot, mama avea nevoie și de kinetoterapie, și de analize, și de mâncare specială. Uneori mă uitam la portofel și îmi venea să râd. Râsul ăla prost, de om obosit rău.

Cătălin, în schimb, apărea doar când avea ceva de spus despre apartament.

„Ascultă-mă bine”, mi-a zis într-o seară, venind direct la ușă după luni întregi. „Facem un contract, găsim o garsonieră la parter pentru mama, mai mică, mai ieftină, și restul banilor îi împărțim. E logic.”

Mama era în cameră. Ușa întredeschisă. L-am tras pe hol.

„Ți-e rușine să vorbești așa?”

„Nu-mi ține mie lecții. Și eu sunt fiul ei.”

„Pe hârtie, da.”

A făcut un pas spre mine. Simțeam miros de țigară și cafea rece.

„Tu stai aici gratis de ani de zile și acum te-ai lipit de apartament.”

M-a lovit mai tare acuzația aia decât dacă mi-ar fi dat un pumn. Pentru că exact asta aveam eu grijă să nu creadă lumea. Că stau pentru interes. Că o îngrijesc pentru ziduri și termopane.

Mama a strigat din cameră, cu voce slabă:

„Pleacă, Cătălin… te rog.”

N-am să uit niciodată cum a încremenit. O secundă doar. După care și-a luat geaca și a ieșit trântind ușa.

După episodul ăla, mama a căzut și mai tare. Nu mai mânca bine. Dormea puțin. Mă întreba uneori, aproape șoptit:

„Tu crezi că l-am crescut rău?”

Ce puteam să-i spun? Că da? Că nu? Îi mângâiam mâna și ziceam:

„Nu, mamă. Doar s-a rătăcit.”

A murit într-o dimineață de februarie, înainte să se lumineze. Eu eram lângă ea. Îi umezeam buzele cu puțină apă și, la un moment dat, a respirat ciudat, de două ori, apoi gata. Atât. Atât de simplu se termină un om. După tot.

La înmormântare, Cătălin a plâns. Cu suspine, cu capul în piept, de parcă fusese acolo în fiecare noapte. Lumea îl bătea pe umăr. „Să fii tare.” Eu stăteam lângă sicriu și simțeam că mă sufoc. Nu de durere, de nedreptate.

N-au trecut nici trei săptămâni și m-a sunat.

„Când mergem la succesiune?”

Am crezut că n-am auzit bine.

„Poftim?”

„Nu te mai preface. Trebuie rezolvat. Vindem și împărțim. Eu am dreptul meu.”

Dreptul lui. Cuvintele astea m-au făcut să tremur. I-am spus că am plătit aproape singur tratamente, înmormântare, utilități, tot. Mi-a răspuns sec:

„Ți le recuperezi dacă ai acte. Le vedem la notar. Dar jumătatea mea e jumătatea mea.”

De atunci a început urâtul. Mesaje de la nevasta lui. Aluzii de la rude. „Sângele apă nu se face.” „Să nu vă certați pentru un apartament.” Foarte ușor de spus când n-ai schimbat un pansament, când n-ai stat nopți întregi cu ochii în tavan ascultând dacă mai respiră mama.

Am ajuns la avocat. N-am vrut, dar am ajuns. Stăteam cu mapa de acte în brațe și mă simțeam murdar. Ca și cum îmi apăram nu dreptatea, ci o vină. Avocata, o femeie calmă din Drumul Taberei, s-a uitat la mine și a zis:

„Domnule Mihai, resentimentul e una, patrimoniul e alta. Dacă aveți dovezi pentru cheltuieli și pentru îngrijire, le folosim. Nu e rușinos să cereți ce vi se cuvine.”

Poate că avea dreptate. Dar eu tot cu nodul ăla în gât am rămas. Nu mă durea doar apartamentul. Mă durea că fratele meu a lipsit când mama îl striga în somn și a apărut când s-a făcut liniște.

Și uneori mă întreb ce e mai greu de dus: oboseala anilor în care am fost singur sau faptul că, la final, tot eu am ajuns să mă apăr de propriul frate?

Voi ce ați face în locul meu? Ați lupta până la capăt pentru dreptate sau ați lăsa totul baltă, doar ca să scăpați de atâta amar?