Am ajuns bona vecinei fără să-mi dau seama, iar când am spus „nu mai pot”, tot blocul s-a întors împotriva mea

— Iar o lași aici? am izbucnit, cu mâna încă pe clanță, în timp ce Iulia își trăgea geaca pe umeri și pe lângă mine, în hol, Mara se agăța de piciorul meu și întreba încet dacă mai mergem în parc.

Lavinia nici măcar n-a clipit. Și-a împins fetița spre mine, i-a îndreptat fesul și a zis repede:

— Doar două ore, Ramona. Te rog. N-am cu cine. Îți las și niște bani pentru pufuleți, dacă e.

Două ore. Așa începea mereu. Și se făceau cinci.

M-am uitat la Iulia mea. Avea desenul făcut pentru grădiniță în mână și gura strânsă, cum face ea când se abține să nu plângă. Atunci m-a lovit rău de tot. Nu mai eram mamă în casa mea. Eram dădacă de serviciu pentru copilul altcuiva.

Totul începuse aproape omenește. Lavinia stătea două uși mai încolo, singură cu fetița. Lucra la un magazin din cartier, schimburi aiurea, dimineața, seara, weekend. Prima dată m-a rugat într-o joi.

— Ramona, doar azi. Mi-a închis mama telefonul, soră-mea e la Bacău, nu am soluție.

Am zis da. Cum să nu zic? Știam cum e să n-ai ajutor. Soțul meu, Cătălin, lucrează pe șantier și vine rupt de spate. Nici noi nu stăteam grozav cu banii. Dar am văzut copilul ăla cu ochii mari și am zis că două-trei ore nu mă omoară.

Numai că zilele au început să se lege una de alta.

La început îmi aducea biscuiți, uneori lapte. După aia nimic. Fetița rămânea la mine de la 8 dimineața până spre seară. Îi făceam de mâncare, o schimbam, o culcam. Între timp, Iulia mea îmi trăgea de bluză:

— Mami, te joci și cu mine?

— Acum, puiule. Acum…

Și „acum” nu mai venea.

Într-o după-amiază, Iulia a adormit pe canapea, cu plastilina lângă ea. Așteptase toată ziua să facem o prăjitură. Mi s-a rupt ceva în mine când i-am văzut degetele lipicioase și obrajii umezi. Plânsese și adormise așa.

Seara, când a venit Cătălin, nici n-a apucat să se descalțe bine.

— Ramona, nu se mai poate, mi-a zis. Tu nu vezi că te folosește?

— Nu mă folosește, are nevoie de ajutor.

— O dată, de două ori, da. Dar zilnic? Și Iulia? De ea cine mai are grijă?

M-am enervat pe el atunci. Poate pentru că știam că are dreptate.

A doua zi i-am spus Laviniei, cât am putut de calm:

— Uite, te mai ajut când pot, dar nu în fiecare zi. Vreau să stau și eu cu fata mea.

A rămas nemișcată o secundă, de parcă nu înțelesese. Apoi și-a îngustat ochii.

— Aha. Deci acum te deranjează copilul meu.

— Nu asta am zis.

— Dar ce-ai zis? Că a ta e mai importantă decât a mea?

Mi-a aruncat vorbele astea atât de urât, încât am simțit că mă înroșesc toată.

Din ziua aia a început iadul mărunt de bloc. Uși trântite când ieșeam pe scară. Șoapte oprite când apăream la avizier. În fața blocului, două vecine au tăcut brusc când am coborât cu gunoiul. Una dintre ele, tanti Mariana, m-a privit lung și a zis doar:

— Unii oameni uită de unde au plecat.

N-am înțeles atunci ce povestise Lavinia, dar se vedea că își făcuse treaba. Ajunsesem femeia rea care „lasă un copil pe drumuri”.

Cel mai tare m-a durut când Iulia m-a întrebat:

— Mami, de ce a zis doamna de la doi că ești rea?

Mi s-a făcut stomacul ghem. Un copil n-ar trebui să audă așa ceva pentru că mama ei a încercat să pună o limită.

Am început să evit scara. Ieșeam repede, intram repede. Mă simțeam vinovată, deși știam că nu făcusem nimic greșit. Culmea, tot eu mă simțeam prost. Tot eu.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Iulia, m-am așezat la masa din bucătărie cu telefonul în mână. Cătălin spăla două farfurii și mă tot întreba:

— Scrii?

— Nu știu cum.

— Cum vorbești tu. Fără frică.

Am stat aproape o oră. Ștergeam, rescriam, plângeam, mă opream. Până la urmă i-am trimis un mesaj lung. I-am spus că îmi pare rău că trece prin greu, că o înțeleg, dar că eu nu mai pot prelua zilnic grijile ei. Că și eu sunt mamă. Că și eu sunt obosită. Că Iulia are nevoie de mine, nu doar de o mamă care hrănește alt copil și apoi n-are putere să-și asculte propria fată. I-am scris clar că o voi ajuta doar rar, dacă pot și dacă mă întreabă din timp. Nu din obligație. Nu presupus.

A văzut mesajul și n-a răspuns până a doua zi.

Am dormit prost. Mă așteptam la scandal, la jigniri, la altă umilință pe scară.

Dimineața, însă, mi-a scris atât:

— Am înțeles. M-am simțit abandonată și am reacționat urât. Îmi pare rău.

Am citit de trei ori. Nu era o împăcare caldă, nu brusc am devenit prietene. Dar era prima dată când nu mă mai simțeam strânsă cu ușa în propria casă.

După câteva zile ne-am întâlnit la lift. A ținut-o pe fetiță de mână și a zis, fără să mă privească de tot:

— Mersi că m-ai ajutat cât ai putut.

Eu am dat din cap. Atât.

Acum e liniște. O liniște fragilă, din aia care se poate sparge ușor, dar e liniște. Beau cafeaua dimineața cu Iulia lângă mine și nu mai tresar când sună la ușă. Ne facem prăjituri sâmbăta. Mergem în parc. Și, poate sună egoist, dar mi-am luat casa înapoi.

Mă mai gândesc uneori dacă puteam face altfel. Dacă trebuia să spun „nu” mai devreme, mai ferm, fără să mă las mâncată de vinovăție.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât ajuți un om aflat la greu, fără să te pierzi pe tine și fără să-ți rănești propriul copil?