Am deschis borcanul de zahăr și am înțepenit: nora mea îmi droga ceaiul ca să mă declare nebună și să-mi ia apartamentul din București

— Mamă, iar ai uitat gazul deschis? m-a întrebat Radu, cu mâna pe clanță și cu vocea aia a lui joasă, de parcă îi era rușine de mine.

Am rămas cu ibricul în mână și m-am uitat ba la el, ba la Mirela, nora mea, care stătea în pragul bucătăriei și se prefăcea îngrijorată.

— N-am uitat nimic, Radu. Abia am aprins aragazul.

Mirela a oftat și a venit repede lângă mine.

— Doamna Elena, trebuie să vă menajați. De ceva timp vă tot pierdeți. Mai bine stați jos, vă fac eu ceaiul.

Atunci n-am zis nimic. Dar în mine s-a strâns ceva rece. Pentru că nu era prima dată când auzeam asta. „Vă pierdeți.” „Uitați.” „Nu mai sunteți atentă.” La început am crezut că poate sunt obosită. Am 68 de ani, nu 28. Se mai întâmplă să te doară capul, să te ia amețeala. Dar deja devenise un refren.

Eu îi primisem în casa mea acum un an. Apartament cu trei camere în Drumul Taberei, muncit o viață întreagă. După moartea lui Costel, soțul meu, am rămas singură și când Radu mi-a zis că nu se mai descurcă cu chiria, am spus imediat da.

— Veniți aici, mamă. Ne ajutăm unii pe alții.

Așa am gândit. Familie. Sânge din sângele meu. Cine să-mi facă rău?

La început a fost bine. Mirela îmi aducea pâine caldă, mă întreba dacă am luat pastilele de tensiune, îmi spunea „mama Elena”. Poate prea dulce, dar am zis că așa e ea. Apoi, încet, s-a schimbat.

A început să mute lucruri și să mă întrebe unde le-am pus. Să-mi spună că am repetat aceeași poveste de trei ori. Să-i șoptească lui Radu în sufragerie, crezând că nu aud.

— Nu vezi că nu mai e bine? Dacă se întâmplă ceva? Dacă uită ușa deschisă?

Și Radu… Radu tăcea. Tăcerea lui m-a durut mai rău decât vorbele ei.

După câteva săptămâni, au început stările ciudate. Beam ceai și, la puțin timp, simțeam că mi se înmoaie picioarele. Mi se îngreuna limba. Odată am adormit pe scaun, cu lumina aprinsă, și m-am trezit cu Mirela punându-mi o pătură pe umeri.

— Vedeți? îmi zicea ea încet. Nu mai sunteți cum erați.

Am început să mă tem de mine însămi. Asta e groaznic. Să stai în casa ta și să te întrebi dacă nu cumva chiar îți pierzi mințile.

Dar ceva nu se lega. Dimineața, când îmi făceam singură cafeaua, eram limpede. Când mâncam în oraș cu vecina mea, tanti Florica, eram bine. Numai după ceaiul făcut de Mirela mă lua cu rău.

Într-o joi, s-a grăbit să plece la piață și a lăsat borcanul de zahăr desfăcut. Nu știu ce m-a împins. Poate instinctul. Poate Dumnezeu. Am băgat lingurița și am simțit că, pe fundul borcanului, era ceva diferit. O pulbere fină, ușor gălbuie, nu ca zahărul.

Am pus puțin într-un șervețel. Mâinile îmi tremurau.

Când a venit acasă, am zis că mă doare capul și că nu vreau ceai. Seara, am auzit-o în dormitor.

— Radu, trebuie să facem ceva. E tot mai rău. Am găsit-o iar confuză.

— Poate o ducem la un control…

— La control, da. Și dacă doctorul spune că nu mai poate sta singură? Ce facem? Noi muncim. Nu putem trăi așa.

„Nu putem trăi așa.” În apartamentul meu.

A doua zi m-am dus direct la farmacie și i-am povestit farmacistei, o femeie de vreo 50 de ani, Mariana, pe care o știam de ani.

S-a uitat lung la mine și mi-a spus:

— Doamnă, eu nu pot să identific după ochi ce e acolo. Dar mergeți cu proba la un laborator și, până atunci, nu mai beți nimic pregătit de altcineva.

Am făcut exact asta. Și mi-am cumpărat un reportofon mic, din ăla ieftin. Nu eram detectivă, eram o femeie speriată în propria casă.

Trei zile am jucat teatru. Mă clătinam puțin, vorbeam rar, îi lăsam să creadă că planul merge. Între timp, am strâns probe. Am filmat cana. Am schimbat ceștile. Am dus lichidul la analiză.

Când au venit rezultatele, mi s-au tăiat genunchii. În băutură erau urme de sedativ.

În seara aia i-am așteptat amândoi în sufragerie. Pe masă am pus foaia de la laborator și reportofonul.

— Mamă, de ce stai pe întuneric? a zis Radu.

Am aprins lumina.

— Ca să vedeți bine.

Mirela a încremenit când a văzut hârtia.

— Ce e asta?

— Asta e dovada că mi-ai pus sedative în ceai.

— Doamne ferește, ce prostii—

Am pornit reportofonul. Vocea ei s-a auzit clară, din noaptea de dinainte: „Dacă doctorul spune că nu mai poate sta singură…”

Radu s-a albit la față.

— Mirela? Ce înseamnă asta?

Ea a început să plângă, dar nu din rușine. Din ciudă că a fost prinsă, asta am simțit.

— Voiam doar să o calmăm puțin! Era agitată! Exagerează!

M-am ridicat și, să zic drept, nici eu nu știu de unde am avut putere.

— Mă drogați în casa mea și mă faceți nebună, iar tu, Radu, ai stat și te-ai uitat la mine cum mă sting.

— Mamă, eu n-am știut… a bâiguit el.

Dar exact asta era problema. Că n-a știut. Sau n-a vrut să știe.

Am sunat la poliție chiar atunci. Mirela țipa că o distrug, că fac scandal degeaba, că o să râdă lumea de noi. Să râdă. Mai bine să râdă lumea decât să ajung eu la azil, sedată și declarată dusă.

Au plecat din apartament în aceeași noapte. Radu s-a întors după două zile, singur, și a încercat să vorbească cu mine pe scară.

— Iartă-mă, mamă. N-am crezut…

— Ba ai crezut ce ți-a convenit.

Atât i-am spus. Și am închis ușa.

De atunci, liniștea din casă e grea, dar e curată. Îmi fac singură ceaiul. Îl beau încet. Și de fiecare dată mă trece un fior.

Mai poți ierta când trădarea vine chiar de la copilul pentru care ai rupt pâinea în două? Sau sunt răni care, odată deschise, nu se mai închid niciodată?