Am plătit tot pentru nunta fiicei mele, iar după aceea ne-a închis ușa în nas. Când ginerele a rămas fără serviciu și banca le bătea la ușă, s-a întors plângând la noi

„Deci pentru atât m-ați crescut? Să-mi aruncați niște bani și să spuneți că v-ați făcut datoria?”

Asta mi-a zis fiica mea, Mara, în bucătăria noastră, cu machiajul încă de la nuntă parcă rămas în privire, dar cu glasul rece, cum nu i-l știam. Soția mea, Doina, a scăpat cana din mână. Eu am rămas cu plicul gol pe masă și cu un nod în gât pe care nici acum nu pot să-l descriu bine.

Cu două săptămâni înainte îi făcusem nuntă „ca la carte”. Restaurant bun la marginea orașului, formație, fotograf, candy bar, aranjamente, rochie adusă de la București, costume, lumini, tot. Am scos bani din economii, am rupt un depozit, am mai împrumutat și de la cumnatul meu, să nu zică lumea că fata noastră pleacă de acasă „oricum”. Așa am gândit noi. Greșit sau nu, am vrut să nu-i lipsească nimic.

În seara nunții, Mara mă strânsese de braț și mi-a șoptit:

„Tată, e exact cum am visat.”

M-am uitat la ea și mi s-au umezit ochii. Pentru momentul ăla muncisem ani.

După nuntă, eu și Doina le-am dat și bani pentru casă. Nu o avere, dar o sumă serioasă pentru noi. Atât am putut. Mai aveam și noi rate mici, medicamentele Doinei, facturi, viață. N-am fost oameni cu firme, cu moșteniri. Eu am lucrat 30 de ani la distribuție, Doina la croitorie.

Mara a luat plicul, l-a numărat din priviri și fața i s-a schimbat.

„Atât?”

Am crezut că glumește.

„Mamă, tată, voi știți cât au primit Alina și Cătălin de la ai lor? Știți? Păi ei și-au mobilat jumătate de apartament.”

Doina a încercat să îi explice:

„Mamă, noi am plătit toată nunta. Toată. Și ce ți-am dat acum e din suflet, din ce am mai putut…”

„Din suflet nu plătesc eu frigiderul și avansul la mobilă”, a tăiat-o ea.

Nici nu pot să scriu fără să mă doară.

În zilele următoare, n-a mai răspuns la telefon. La început am zis că e ocupată, că se mută, că are treabă. Apoi am văzut poze cu ea și soțul ei, Vlad, ieșiți prin oraș, la cumpărături, la cafenele, și noi eram lăsați pe „văzut”. Doina plângea seara în baie, să nu o aud.

De ziua ei i-am trimis un mesaj lung. Simplu, de mamă și tată: că o iubim, că ne e dor, că ușa noastră e deschisă. Niciun răspuns.

La Crăciun, farfuria ei a rămas pe masă până s-a răcit mâncarea. Doina tot zicea:

„Poate apare. Poate îi pare rău și apare.”

N-a apărut.

Au trecut aproape nouă luni așa. Nouă luni în care am învățat ce înseamnă să ai copilul în viață, dar să nu-l mai ai în inimă lângă tine. Din când în când auzeam de la alții că nu le merge chiar grozav. Că Vlad schimbase două joburi. Că își luaseră apartament cu rată mare. Că au vrut mult, repede.

Într-o seară de noiembrie, pe la zece și ceva, a sunat interfonul. Când am deschis, Mara stătea în fața blocului cu părul ciufulit, fără pic de aroganță în ea. Doar speriată. Vlad era lângă ea, cu capul plecat.

Când a intrat în casă, a început să plângă înainte să spună ceva.

„Tată… mamă… iertați-mă.”

Doina s-a sprijinit de perete. Eu am rămas în picioare, înțepenit.

Vlad a vorbit primul, încet:

„Am fost dat afară acum o lună. Firma a tăiat oameni. Eu încă n-am găsit nimic stabil.”

Mara și-a șters nasul cu mâneca, ca atunci când era mică.

„Avem două rate restante. Dacă nu plătim până la sfârșitul lunii… riscăm să pierdem apartamentul. N-am mai știut la cine să merg.”

A fost o liniște din aia urâtă. Auzeam doar frigiderul și respirația Doinei.

Am întrebat-o direct, poate prea direct:

„Și de noi ți-ai adus aminte pentru că ne iubești sau pentru că avem bani de dat?”

Mara a ridicat ochii spre mine și, pentru prima dată după mult timp, n-a mai avut răspuns pregătit. Doar s-a rupt.

„Am fost proastă, tată. M-am uitat la alții, la ce primesc alții, la aparențe. Am crezut că mi se cuvine. Și v-am făcut rău. Știu. Mi-e rușine… dar mi-e și frică.”

Doina atunci a început să plângă și ea. S-a dus la ea și a luat-o în brațe, deși o durea tot corpul de supărare.

Eu n-am putut așa repede. M-am așezat la masă și am făcut niște calcule pe un colț de hârtie. Aveam niște bani puși deoparte pentru operația Doinei la varice și pentru iarnă. Nu suficienți cât să ne simțim în siguranță, dar suficienți cât să-i scoatem pe ei din groapă, măcar pe moment.

„Vă ajutăm”, am zis. „Dar să nu confundați ajutorul cu obligația. Și nici iertarea cu uitarea.”

Vlad a dat din cap fără să comenteze. Mara s-a pus în genunchi lângă mine. Am ridicat-o imediat. N-am vrut teatru. Prea mult teatru fusese deja.

În săptămânile care au urmat, le-am dat bani să-și acopere restanțele și i-am ajutat cu mâncare, cu ce s-a putut. Vlad și-a găsit până la urmă ceva, mai prost plătit, dar măcar stabil. Mara a început să ne sune mai des. Uneori vine cu prăjituri, alteori stă și o ajută pe Doina prin casă. Se vede că încearcă. Dar ceva s-a crăpat.

O iubesc. E copilul meu. Dacă mâine mă sună la trei noaptea, mă ridic din pat și mă duc. Asta nu se schimbă.

Dar când îmi spune „tata” și mă ia de mână, undeva în mine tot mai stă întrebarea aia, mică și rea: dacă Vlad nu era concediat, ne mai căuta?

Și cred că asta doare cel mai tare. Nu banii. Nu nunta. Ci faptul că, după tot ce am făcut, am ajuns să mă întreb dacă dragostea propriului copil vine cu preț sau nu.

Spuneți-mi voi, că eu încă nu știu: un părinte trebuie să ierte tot, doar pentru că e părinte?

Și dacă ierți, cum faci să nu mai doară de fiecare dată când îți amintești?