Mama m-a privit din patul de spital și mi-a spus că sunt mai rece decât pereții salonului. Atunci mi s-a rupt ceva în mine

— Iar ai venit cu lista, nu cu tine, mi-a zis mama fără să ridice glasul, dar atât de tăios încât am înțepenit lângă pat.

Eram în salonul de la Județean, la etajul trei, cu geamul întredeschis și mirosul ăla de dezinfectant amestecat cu supă reîncălzită de la prânz. Mama stătea rezemată pe două perne, micșorată parcă de boală, cu mâinile subțiri strânse peste pătură. În mâna mea aveam o pungă cu apă plată, biscuiți fără zahăr, șervețele umede, toate cumpărate pe fugă între o ședință și momentul în care trebuia să-mi iau fata de la meditații.

M-am uitat la ceas. Greșeala mea veche.

— Mamă, nu începe. Am vorbit cu doctorul, ți-am adus ce ți-a trebuit, mâine sun la laborator pentru rezultate. Ce altceva vrei să fac?

A întors capul spre mine încet.

— Să stai. Atât. Să stai și să mă întrebi dacă mi-e frică.

M-am simțit atacată, deși acum mi-e rușine să recunosc.

Toată luna alergasem între serviciu, casă, copil, facturi, rate. Soțul meu, Cătălin, îmi spunea mereu că nu pot să le duc pe toate și că o să clachez. Eu răspundeam scurt, că n-am timp să clachez. Fratele meu, Radu, venea aproape zilnic la mama. Îi ducea compot făcut de nevastă-sa, îi citea știrile de pe telefon, îi freca palmele cu cremă pentru că i se uscau de la perfuzii. Eu, sincer, mă uitam la el și aveam impresia că exagerează. Că joacă teatru sentimental, în timp ce eu făceam treaba grea.

Așa îmi spuneam.

În ziua aia, când am intrat în salon, l-am găsit pe Radu stând pe scaunul mic de lângă pat și ținând-o pe mama de mână. Nu vorbeau. Pur și simplu stăteau așa. Când m-a văzut, s-a ridicat.

— Am coborât să iau o cafea. Stai tu cu ea, da?

Am dat din cap, deja iritată că iar urma să cadă pe mine partea practică. Numai că mama n-a vrut apă, nici biscuiți, nici să-i aranjez perna. M-a vrut pe mine. Și eu nu știam cum să fiu acolo.

— Eu nu fac scene, Livia, a zis după câteva minute de tăcere. Așa zici tu, că fac scene.

M-a lovit direct în piept.

Da, spusesem asta. Nu o dată. La telefon, cu o seară înainte, când mă sunase a treia oară să mă întrebe dacă vin sigur.

— Mamă, te rog, nu mai dramatiza, fac și eu ce pot, i-am zis atunci.

În salon, m-a privit lung.

— Când aveai opt ani și făceai febră patruzeci, trei nopți n-am dormit. Când ai intrat la facultate la București, am vândut verigheta mamei mele și am mințit că am pierdut-o, doar ca să ai bani de chirie. Când ai născut și plângeai că nu te descurci, am stat la tine două luni și mi-am lăsat casa vraiște. N-am ținut socoteală niciodată. Dar acum… acum, când mi-e cel mai greu, tu vii la mine de parcă bifezi o sarcină.

N-am putut scoate nimic.

În patul de lângă noi, o bătrână se făcea că doarme. Se auzea doar aparatul de tensiune de pe hol și cineva care striga după o infirmieră. Eu stăteam cu geanta atârnată de umăr, îmbrăcată frumos, cu telefonul vibrând din cinci în cinci minute, și deodată m-am văzut prin ochii mamei: prezentă, dar absentă. Corectă, dar rece.

— Nu e adevărat, am murmurat. Eu mă ocup de tot.

Mama a închis ochii.

— De tot, mai puțin de mine.

Atunci am cedat. Nu cu un plâns frumos, cum vezi în filme. M-am așezat pe scaun și m-am prăbușit pur și simplu, cu rimelul dus și nasul în batistă, încercând să vorbesc printre sughițuri.

— Nu știu să fac asta, mamă… Nu știu. Mi-e frică să te văd așa. Mi se pare că dacă stau și simt, nu mai pot să funcționez. Și dacă nu funcționez, se duce totul de râpă.

A deschis ochii iar. Pentru prima dată după mult timp, nu mai era supărată. Doar obosită.

— Trebuia să-mi spui.

Atât. Nu predică, nu reproș încă zece minute. Doar atât. Și m-a rupt tocmai simplitatea frazei.

A intrat Radu exact atunci, cu două cafele de la automat. S-a oprit în ușă când ne-a văzut pe amândouă plânse.

— Ce s-a întâmplat?

Mama a întins mâna spre mine.

— A venit fata mea.

Știu că pare puțin, dar pentru mine a fost enorm.

Din ziua aia, n-am devenit peste noapte alt om. Tot aveam serviciu, copil, rate, oboseală. Tot mă enervam, tot mai verificam telefonul. Dar am început să stau. Zece minute fără grabă. Douăzeci. Îi pieptănam părul. O întrebam ce a visat. Îi povesteam banalități de acasă. Uneori nu vorbeam nimic, doar îi țineam mâna, exact cum făcea Radu. Și culmea, tocmai în liniștea aia am simțit că încep să-mi regăsesc mama, nu doar pacienta din patul 12.

Într-o seară, înainte să plec, m-a oprit.

— Livia…

— Da, mamă?

— Acum nu mă mai simt singură.

Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete ca să nu cad. M-am gândit câte luni, poate ani, confundasem responsabilitatea cu iubirea arătată pe fugă. Cât de ușor e să aduci plase și cât de greu e să aduci sufletul tău, mai ales când ți-e teamă.

Poate că unii dintre noi învățăm prea târziu să fim blânzi cu cei care ne-au ținut cândva lumea întreagă pe umeri.

Voi ați simțit vreodată că faceți totul pentru cineva, dar exact ce conta lipsea? Și cum repari, când îți dai seama prea târziu că omul iubit nu voia soluții, ci doar să nu se simtă singur?