M-am mutat la fata mea ca să ne fie mai ușor tuturor, dar într-o seară am auzit că, de fapt, eram doar „bună la treburi” și nimic mai mult

— Mamă, hai la noi. Ce să mai stai singură în casa aia mare? m-a rugat Andreea, cu vocea aceea moale pe care o avea când era mică și făcea vreo boacănă.

Am închis telefonul și m-am uitat lung la fotografia lui Viorel de pe comodă. Murise de opt luni. În casă se auzea doar frigiderul și câinele vecinilor. M-am gândit că poate are dreptate. Poate între copii, ghiozdane, ciorbe și zarvă, durerea mea o să se mai tocească.

Așa am ajuns în apartamentul lor cu patru camere din Drumul Taberei, cu două geamantane, o icoană mică și senzația că nu vin ca o povară, ci ca un om de-al casei.

La început chiar a fost bine. Dimineața îi pregăteam pe cei mici, pe Ilinca și pe Matei, le puneam sandvișurile în caserolă, îi duceam la școală și la grădiniță. Mă întorceam, puneam o supă, băgam haine la spălat, ștergeam praful. Seara, când veneau Andreea și Cătălin obosiți de la serviciu, aveau masa pusă.

— Mamă, nu știu ce ne-am face fără tine, îmi spunea Andreea și mă lua în brațe din mers.

Numai că vorbele bune s-au rărit repede.

Prima dată am simțit recele într-o sâmbătă. Eu făcusem curat în bucătărie și mutasem aparatul de cafea mai aproape de priză.

Cătălin a intrat, s-a uitat în jur și a zis sec:

— Iar ai schimbat lucrurile?

— Păi, mamă, așa e mai practic, am zis încet.

A pufnit.

— Da, dar e casa noastră. Vrem să știm și noi unde ne găsim lucrurile.

Casa noastră. M-a înțepat rău chestia asta, deși avea dreptate. Sau poate nu felul în care a zis-o. De acolo au început micile înțepături. Că pun prea multă sare în mâncare. Că îi îmbrac pe copii prea gros. Că le spun să nu stea cu telefoanele în mână la masă. Că „mă bag” prea mult.

Eu? Mă băgam? Dar dacă nu le ziceam eu lui Ilinca și lui Matei să-și strângă lucrurile, stăteau jucăriile împrăștiate până noaptea. Dacă nu verificam eu temele, Andreea abia mai apuca să-i pupe și adormea pe canapea.

Totuși, am început să tac. Știți cum e, îți spui că e casa lor, viața lor, generația lor. Înghiți.

Numai că atunci când înghiți prea mult, la un moment dat te sufoci.

Nu mai aveam intimitate deloc. Dormeam în camera mică, care de fapt era și birou, și debara, și loc de călcat. Când Cătălin avea ședințe online, eu ieșeam cu plasa în mână și mă plimbam printre blocuri, chiar dacă n-aveam unde să mă duc. Dacă voiam să mă întind după-amiaza, venea unul după un cablu, altul după o mapă. Mă simțeam ca o chiriașă care trebuia să mulțumească pentru fiecare colț liber.

Într-o seară, pe la unsprezece, m-am trezit să beau apă. Lumina din bucătărie era aprinsă. Ei nu mă văzuseră.

— Nu mai pot, Andreea, spunea Cătălin printre dinți. Nu mai pot să simt că suntem trei adulți într-o casă și doi copii care ascultă mai mult de maică-ta decât de noi.

— Știu, dar ce vrei să fac? Ne ajută.

— Ne ajută, da. Dar cu ce preț? Se bagă în tot. Parcă nici nu mai respir normal la mine în casă.

A urmat o tăcere. Apoi vocea fetei mele, joasă, obosită:

— Uneori și eu simt la fel… dar mi-e milă de ea.

Milă.

M-am sprijinit de perete, că mi s-au înmuiat picioarele. Aia m-a rupt, nu că se plângea el. El îmi era ginere, nu fiu. Dar fata mea. Fata pentru care m-am trezit ani de zile la cinci dimineața, călcam uniforme, număram bani de caiete și mă prefăceam că eu nu am nevoie de nimic. Ea nu mai stătea cu mine din drag, ci din milă.

M-am întors în cameră și n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan până s-a făcut ziuă. La șase fără un sfert, m-am ridicat, am pus cafeaua, am făcut pachețelele copiilor, le-am pieptănat pe Ilinca și i-am legat șireturile lui Matei. Ca în fiecare zi. Doar că în mine se rupsese ceva.

După ce au plecat copiii, am scos geamantanele.

Andreea a ieșit din dormitor speriată.

— Mamă? Ce faci?

— Mă duc acasă.

— Cum adică acasă? Te-ai supărat pentru ceva?

M-am uitat la ea și m-a bufnit un râs din ăla amar, de om obosit.

— Nu, mamă. Nu m-am supărat pentru ceva. M-am trezit.

A început să plângă.

— Nu asta am vrut să spun aseară…

— Ba exact asta ai vrut. Și e bine că ai spus. M-a durut, dar era adevărul vostru.

A apărut și Cătălin în prag. Ținea telefonul în mână și nu știa unde să se uite.

— Doamna Maria, nu trebuia să auziți…

— Dar am auzit. Și poate a fost mai bine.

Mi-am pus hainele împăturite, fotografia lui Viorel și pastilele într-o sacoșă separată. Mâinile îmi tremurau, dar vocea nu.

— Eu n-am venit aici să vă stric casa. Am venit să vă fiu aproape. Dar dacă apropierea mea vă apasă, atunci plec. Nu sunt mop, nu sunt bonă, nu sunt femeie la cratiță. Sunt mama ei. Sunt bunica lor.

Andreea s-a apropiat de mine.

— Te rog, mai stai. O să vorbim, o să schimbăm…

Am dat din cap.

— Schimbați voi ce aveți de schimbat. Eu trebuie să mai trăiesc și pentru mine, cât o mai fi.

În taxi, cu geamantanul lângă mine, am plâns în tăcere până la capătul bulevardului. Dar, ciudat, printre lacrimi simțeam și o ușurare. Când am intrat în casa mea, era frig și mirosea a închis. Am deschis geamurile larg. Am pus ibricul pe foc. Și pentru prima dată după multe luni, liniștea nu m-a mai speriat.

Poate singurătatea doare, dar să te simți în plus în propria familie doare mai rău.

Am făcut bine că am plecat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?