Fratele meu a vrut să ne lase părinții fără casă pentru o nuntă „ca pe internet”, iar în seara când a trântit ușa am simțit că ni se rupe familia în două

— Dacă nu mă puteți ajuta acum, atunci la ce bun să mai am familie? a țipat Cătălin, cu palma izbită în masă de s-a clătinat farfuria cu ciorbă.

Mama a tresărit. Tata s-a uitat în jos, la pâinea ruptă în două, de parcă acolo găsea un răspuns. Eu am rămas cu lingura în aer și pentru o clipă chiar n-am mai auzit nimic. Doar frigiderul vechi din bucătărie și respirația mamei, scurtă, tăiată.

Totul pornise de la nuntă.

Fratele meu, Cătălin, se însoară cu Andreea. Sunt împreună de trei ani și, sincer, m-am bucurat pentru el. La început vorbeau de o nuntă simplă, cu oameni apropiați, poate la un restaurant drăguț de la marginea orașului. După aia au început „standardele”. Rochie de designer. meniu cu candy bar, fum greu, artificii reci, formație cunoscută, ședință foto la conac, cabină 360, mărturii scumpe, limuzină. Tot pachetul pe care îl vezi peste tot și care îi face pe oameni să creadă că dacă nu spargi bani, nu te-ai iubit destul.

— Nu vreau să mă fac de râs, a zis el într-o seară. Toți prietenii mei au făcut nunți serioase.

— Serioasă e căsătoria, nu circul, i-am răspuns eu.

S-a uitat la mine de parcă îl jignisem.

Ai mei nu sunt oameni cu bani. Tata, Vasile, a lucrat o viață întreagă la depou. Mama, Mariana, a fost vânzătoare la un magazin de cartier până a început s-o doară rău spatele. Casa noastră din oraș e singurul lucru pe care îl au. Un apartament vechi cu trei camere, luat cu rate și nervi, plătit în ani în care mama număra monede pentru pâine și tata își cosea singur buzunarele rupte la salopetă.

Și fix pe casa aia a pus Cătălin ochii.

— Dacă o vindeți, ies bani buni, a spus el, aproape calm, ca și cum făcea un calcul banal. Vă mutați o perioadă cu chirie sau într-o garsonieră. După nuntă mă pun pe picioare și vă ajut eu.

M-am ridicat atunci atât de brusc încât am lovit scaunul.

— Auzi ce spui? Să-și vândă casa pentru o zi? Pentru niște poze și niște oameni care vin, mănâncă, dansează și pleacă?

— Pentru mine, a zis el printre dinți. Pentru viitorul meu.

— Nu, pentru orgoliul tău.

Mama a început să plângă imediat. Ea plânge repede când simte că i se rup copiii între ei.

— Nu vă certați, mamă… găsim noi o cale.

Și asta a fost partea care m-a durut cel mai tare. Că ei chiar voiau să găsească o cale.

În următoarele săptămâni, casa noastră a devenit un câmp minat. Mama îmi spunea pe ascuns, în baie sau când întindeam rufe:

— Sorina, poate are și el dreptatea lui. E băiatul nostru. Dacă acum are nevoie…

— Mamă, are nevoie sau profită?

Ea tăcea. Își freca mâinile una de alta, gestul ei când e speriată.

Tata era și mai rău. Nu zicea mare lucru, dar într-o seară l-am auzit în sufragerie.

— Mariana, dacă băiatul se rupe de noi? Dacă n-o să ne mai caute?

— Mai bine fără casă decât fără copil, a șoptit mama.

Mi s-a strâns stomacul. Asta era. Frica. Nu iubirea curată, nu sprijinul firesc. Frica de a nu fi părăsiți.

Am încercat să vorbesc și cu Cătălin, omenește.

— Frate, fă o nuntă cât îți permiți. Luați-vă după posibilități, nu după internet.

— Tu ești invidioasă, mi-a aruncat el. Tu n-ai pe nimeni și nu suporți să mă vezi fericit.

M-a lovit mai rău decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Eu îi ținusem partea de atâtea ori. Eu îi dădusem bani când rămăsese descoperit. Eu îl acoperisem în fața alor noștri când mai făcea câte o prostie. Și acum eram „invidioasă”.

Când a venit și Andreea la noi, am înțeles că lucrurile erau mult mai adânci. Nu părea rea, dar era rece.

— Nu cerem un palat, a spus ea, stând dreaptă pe canapea. Doar ceva decent, pe măsura vremurilor.

— Pe măsura cui? am întrebat. A vremurilor sau a vanității?

Cătălin a sărit imediat.

— Gata, Sorina! Tu numai venin ai.

Tata atunci a zis încet, foarte încet:

— Am putea să punem apartamentul la vânzare și să vedem…

Am simțit că îmi fuge pământul.

— Nu. Cât sunt eu aici, nu.

Mama s-a uitat la mine speriată.

— Nu hotărăști tu.

— Ba nu, dar nici el nu hotărăște peste capul vostru. Vă lasă bătrâni, chiriași, pentru o nuntă de o noapte. Asta nu e iubire de copil.

A urmat scandalul cel mare. Cătălin a început să urle, tata la fel, mama plângea și îi tot spunea „liniștiți-vă”, deși nimeni nu se mai putea liniști. Eu tremuram toată. Nu de frică. De neputință.

— M-am săturat! a strigat Cătălin. Mereu ea comentează, mereu ea decide! Dacă nu sunteți în stare să fiți părinți pentru mine, mă descurc singur!

S-a dus în camera lui, a trântit ușa, a băgat haine într-un troler și a ieșit pe hol fără să se uite la noi.

Mama s-a agățat de mâneca lui.

— Cătălin, mamă, nu pleca supărat…

El și-a tras brațul.

— Când o să vă hotărâți ce înseamnă familia, să mă sunați.

Și a plecat.

După ce s-a închis ușa, în casă s-a făcut o liniște de aia urâtă, care apasă pe piept. Mama a căzut pe scaun și plângea cu sunet, cum n-am mai auzit-o de ani. Tata stătea în picioare, nemișcat, cu ochii în gol. Parcă îmbătrânise într-o oră.

N-a vândut nimeni casa. Dar de atunci nimic n-a mai fost la fel. Mama se uită la telefon din cinci în cinci minute. Tata se preface că e supărat pe mine, dar știu că de fapt e sfâșiat. Iar eu mă întreb în fiecare noapte dacă am salvat ceva… sau doar am fost omul care a spus adevărul pe care nimeni nu voia să-l audă.

Spuneți-mi voi: până unde merge datoria față de un copil și de unde începe umilința? Dacă sângele te cere să renunți la tot, mai e iubire sau e doar șantaj cu lacrimi?