Am aprins două lumânări pentru fetele mele, dar după un an un băiat de la marginea gropii de gunoi m-a privit în ochi și mi-a spus: „Sunt vii”

„Pleacă de la poarta mea, Cătăline, că le sperii!” a țipat soacră-mea la mine, cu basmaua strânsă sub bărbie și cu ochii ieșiți din cap. „Le-ai nenorocit destul!”

În aceeași seară, casa veche din capătul satului a ars.

Iar mie mi s-a spus că fetele mele erau înăuntru.

Am ajuns când încă ieșea fum din grinzi. Pompierii se mișcau încet, obosiți. Un vecin mă ținea de braț și repeta ceva, dar eu auzeam doar pocnitul lemnului și numele lor în cap: Mara și Ilinca. Cinci și șapte ani. Papuci roz. Codițe strâmbe. Miros de șampon de copii.

Fosta mea soție, Nicoleta, era pe marginea șanțului, învelită cu o pătură. Tremura. Sau se prefăcea bine, nu știu nici azi ce am văzut atunci.

„N-am mai putut intra după ele…” a spus printre sughițuri. „Focul a pornit din camera din spate… eu am ieșit pe geam…”

Am căzut în genunchi în noroi. Atât îmi amintesc clar. Restul e ceață.

Nu ne înțeleseserăm de mult. După divorț, ajunseserăm să ne certăm pentru fiecare weekend, pentru fiecare caiet, pentru fiecare pereche de ghete. Mama mea o făcea iresponsabilă. Ea spunea că ai mei o umilesc și că vor să-i ia copiii. Adevărul? Eram toți rupți și răi unii cu alții. Eu lucram pe unde prindeam, în construcții, la Brașov, la Ploiești, veneam obosit, nervos. Ea stătea cu fetele mai mult la mă-sa, într-o casă mică, mereu în tensiune. Se vorbea deja de proces pentru custodie.

După incendiu, n-au găsit mare lucru. „Trupuri carbonizate”, mi s-a spus sec. N-am văzut nimic. N-am avut putere să cer mai mult. Le-am îngropat în două sicrie mici, închise. Da, știu cum sună asta acum. Dar când ți se rupe mintea, nu mai gândești drept.

Un an am trăit ca o umbră.

Apoi, într-o miercuri ploioasă, la service-ul unde mă angajasem, a apărut un băiat slab, cu hanoracul murdar și adidași descleiați. A întrebat de mine.

„Tu ești Cătălin?”

„Da.”

S-a uitat în jur, de parcă se temea să nu-l audă cineva.

„Fetele tale n-au murit.”

Am simțit că mi se taie genunchii. M-am enervat instant.

„Bă, ești nebun? Cine te-a trimis?”

N-a fugit. Doar și-a strâns pumnii.

„Le cheamă Mara și Ilinca. Una are o cicatrice mică aici…” și și-a atins sprânceana stângă. „Cealaltă doarme cu o cârpă albastră în mână. Le-am dus pâine. Le știu.”

Am ieșit cu el în ploaie fără să mai spun nimic.

Îl chema Rareș și stătea cu maică-sa și încă doi frați lângă groapa de gunoi de la marginea orașului, într-o zonă de barăci și rulote vechi, unde nici taxiul nu voia să intre. Pe drum, vorbea încet, uitându-se pe geam.

„Mama lor le ținea ascunse. Le spunea să nu zică niciodată cum le cheamă. Că dacă află lumea, le ia un om rău.”

„De când sunt acolo?” am întrebat, și abia mi-a ieșit vocea.

„De mult.”

M-am uitat la el. Avea vreo paisprezece ani, poate cincisprezece. Prea serios pentru vârsta lui.

Baraca era în spatele unor grămezi de fiare și saci. Nicoleta nu era acolo. Când am intrat, am simțit miros de fum stătut, de haine ude și mâncare stricată. Și le-am văzut.

Mara a fost prima care a ridicat capul.

S-a făcut albă la față.

Ilinca s-a lipit de perete, tremurând.

Eu… eu n-am putut vorbi o secundă. Mi se zbătea inima de parcă voia să spargă tot.

„Tati?” a șoptit Mara.

Atât. M-a rupt în două.

Am căzut în genunchi și le-am strâns la piept. Erau slabe. Prea slabe. Mara mirosea a fum și a săpun ieftin. Ilinca plângea fără sunet. Le atingeam obrajii, părul, mâinile, de parcă îmi era frică să nu dispară iar.

„Cine v-a spus să stați aici?”

Mara s-a uitat în jos.

„Mami a zis că tu ne cauți ca să ne dai la oamenii răi. Că bunița ta ne bate.”

Am simțit că mi se urcă sângele în cap. Nu doar minciuna. Un an din viața lor furat. Un an în care ele au crescut lângă o groapă de gunoi și eu le plângeam la cimitir.

Rareș a rămas la ușă, cu capul plecat.

„Eu le mai luam cu mine pe afară, să nu stea numai acolo,” a zis. „Le mai dădeam din ce primeam. Când venea maică-sa nervoasă, le ascundeam la noi.”

M-am uitat la el și n-am știut cum să respir de rușine și recunoștință. Un copil le păzise pe fetele mele, în timp ce eu puneam flori pe două morminte goale.

Poliția a venit repede după ce am ieșit de acolo. N-am mai așteptat, n-am mai negociat. Nicoleta a fost găsită seara, la o cunoscută. Când m-a văzut, a început să țipe.

„M-ați împins! Toți! Tu, mă-ta, neamurile tale! Voi voiați să mi le luați!”

„Și de aia le-ai îngropat de vii?” am urlat eu.

A tăcut o clipă. Apoi a început să plângă. Nu știu dacă pentru ele, pentru ea sau pentru că se terminase minciuna.

La audieri s-a aflat tot. Incendiul fusese pus intenționat într-o anexă. Un plan murdar, grăbit, făcut cu ajutorul unui văr de-al ei. Voia să dispară cu fetele înainte de procesul de custodie. Să rupă orice legătură cu mine și cu familia mea. Să înceapă „de la zero”. Numai că zero pentru ele a însemnat frig, foame și frică.

Fetele sunt acum cu mine. Greu nu înseamnă nici pe departe ce credeam eu înainte. Mara se trezește noaptea și verifică dacă sunt în casă. Ilinca ascunde mâncare sub pernă. Mergem la psiholog, încet, cum putem. Mama mea plânge de fiecare dată când le împletește părul. Eu încă mai tresar când simt miros de fum.

Iar Rareș… Rareș vine des pe la noi. La început stătea pe marginea scaunului, gata să plece. Acum râde cu fetele, le ajută la teme, repară câte ceva prin curte. Când l-am întrebat ce vrea pentru tot ce a făcut, a ridicat din umeri.

„Nimic. Doar să fie bine.”

Am depus actele să-l iau la mine. Maică-sa a semnat cu lacrimi în ochi; știa că nu-l poate ține, știa și ea. N-a fost o decizie din milă. A fost despre adevăr. Despre faptul că băiatul ăsta a fost om când mulți adulți au fost monștri.

Uneori mă uit la cei trei în curte și nu-mi vine să cred că după atâta cenușă poate să mai crească ceva.

Spuneți-mi voi, cum mai înveți să ai încredere după o asemenea trădare? Și cât de departe poate merge un om când frica îi mănâncă mintea?