Cât costă sufletul unui om? Povestea mea despre pierdere, regret și alegerile greșite

„Ieși odată, Marta!” am urlat cât am putut, cu degetele înfipte în volanul lucios al maşinii mele noi, un BMW pe care-l visasem de ani de zile. Răsuna muzica tare, iar mirosul de piele îmi dădea sentimentul acela ciudat că, oricât aş fi de supărat, am totuşi controlul asupra vieţii mele. Marta, cu burtica ei rotundă şi ochii uzi, tremura pe bancheta din dreapta, însă lacrimile nu mă mişcau deloc în clipa aia. „Nu vezi că murdăreşti tapiţeria? Puţină grijă, te rog!”

Marta clătină din cap şi i-am văzut nodul din gât cum i se mişcă. „Daniel, e doar o maşină… Te urăsc când te porţi aşa cu mine şi cu bebeluşul.” Nu ştiam atunci cât adevăr era în cuvintele astea. Cine ar fi crezut că dragostea ei – de care m-am îndoit mereu – urma să dispară cu totul?

Am tras pe dreapta cu un gest brusc, smucind maşina ca şi când toată vina era pe umerii ei. Un claxon lung s-a auzit de undeva din spate, dar nici măcar nu am clipit. Am ţipat încă o dată: „Coboară!”

Marta s-a lăsat preţ de câteva secunde peste burtica ei, probabil că încerca să-şi ţină calmul. A coborât încet, privindu-mă încă o dată, cu ochii înrouraţi. „La asta am ajuns, Daniel… Să mă arunci din maşină ta?”

N-am răspuns. Am apăsat acceleraţia şi am ieşit brusc pe asfalt, lăsând-o la marginea şoselei, într-un sat mic dintre Piteşti şi Rîmnicu Vâlcea. Priveam maniac oglinzile, așteptând să o văd dispărând prin praf, dar când chipul ei a dispărut în spate, un gol imens, ca o menghină, mi s-a strâns în piept. Ştiam că gestul meu depăşise orice limită, dar tot nu puteam ceda orgoliului.

Nu am mai rămas mult cu gândurile. Zece minute mai târziu, am primit un telefon. O voce agitată, de femeie, explica repede că Marta a traversat apoi strada şi a fost lovită de o maşină. „Veniți repede, vă rugăm! E gravidă, e rău!”

M-am înecat cu propriul aer, inima aproape să-mi spargă pieptul. Nu mai conta maşina, nu mai conta nimic. Am condus ca un nebun înapoi, depăşind fiecare regulă de circulaţie, blestemându-mă că i-am pus pe toţi în pericol cu prostia mea. Am zărit ambulanţa şi mulţimea strânsă pe margine. Am ieşit fâstâcit, urlând numele Martei. O doamnă mi-a arătat-o pe targă, translucidă, cu sânge pe rochiţă. Am auzit-o spunând în şoaptă: „Bebelușul?”

La spital a fost groaznic. Mi-au spus, rece, că Marta trăieşte, dar sarcina nu a supravieţuit impactului. N-am simţit niciodată un gol mai mare. Nu am putut să-l ţin pe medic de halat, nu am urlat, nu am putut să plâng. Am rămas mut, blocat, uitându-mă la chipul palid al Martei, care nici nu voia să mă vadă.

Câteva zile mai târziu, Marta a împachetat lucruri. Fără prea multe cuvinte, fără acuze. Nu mă recunoşteam în nimic din ceea ce trăiam. „Nu mai pot. Ai stricat tot ce era dintre noi şi n-ai înţeles niciodată că nu am nevoie de maşina ta, de statutul tău, ci doar de cel în care ai fi putut fi tată,” mi-a spus undeva între uşă şi hol, cu vocea crăpată.

Mama mea m-a întrebat plângând: „Daniel, şi-acum cine vei fi, dacă nu eşti soţ şi nici tată? Pentru ce munceşti ca nebunul?” Prietenii — cei pe care îi aveam doar pentru cursele de weekend, pentru ieşirile prin cluburi cu portofelul plin — au dat telefoane din ce în ce mai rar. Am rămas singur, cu cheile maşinii pe masă şi canapeaua rece, goală, pătată parcă un pic cu fardul Martei şi cu visele ei neterminate.

Am început să mă trezesc noaptea cu strigătul ei în cap: „De ce nimic nu e niciodată destul pentru tine?” Și am stat, ore în şir, uitându-mă la pozele de la nuntă cu ochii uscaţi. Zâmbetele erau autentice, dar undeva, chiar şi atunci, eu mă gândeam să nu-mi zgârii pantofii noi pe ringul de dans. Marta rădea cu soră-sa, Iuliana, iar eu butonam cheia de la portiera BMW-ului proaspăt achiziţionat, încercând să le arăt tuturor că am reuşit.

Am încercat să dau de Marta de zeci de ori. Scurte mesaje reci, la care nu a răspuns. Am aflat de la sora ei că locuieşte la părinţi, că nu vrea să discute şi că se gândeşte să ceară divorţul. Mai târziu, hârtia oficială a venit, sec, în cutia poştală. Şi cu fiecare zi, în absenţa ei, zgomotul motorului nu mai acoperea golul din suflet. Nici luxul, nici banii, nici promisiunile prietenilor – totul părea golit de sens.

Tatăl meu a trecut pe la mine într-o seară, după vreo lună. „Daniel, ce-ai făcut, mă? Ai vrut maşina asta, ai vrut banii, dar sufletul tău pentru ce plânge acum?” L-am privit, dar nu am avut răspuns.

Am mers la biserică, deşi nu mai intrasem de ani. Am aprins o lumânare pentru copilul pe care nu l-am cunoscut niciodată. Am simţit, în liniştea aia, o durere cumplită. Vedeam zilnic taţi cu copii în braţe în faţa blocului, seara, când se întorceau de la muncă. Vedeam privirile mamelor, iubirile lor simple, gesturi de mângâiere pe care le pierdusem pentru totdeauna.

Poate că nu voi învăţa niciodată să iert complet ce am făcut. Dar învăţ, în fiecare zi, că viaţa nu înseamnă să ai ceva ce ceilalţi pot doar să admire. Învăţ că fiecare like, fiecare privire invidioasă nu pot ţine de cald într-un pat gol. Am pierdut, până la urmă, nu numai ce aveam, dar şi tot ceea ce aş fi putut fi.

Astăzi, tot ce am este povestea asta şi întrebarea mereu vie: dacă am fi coborât amândoi, împreună, ce ar mai fi rămas din noi acum? Oare există iertare pentru cineva care a pus tabla şi pielea peste viaţă şi suflet? Răspundeţi-mi voi, poate mă ajutaţi să găsesc şi eu un sens drumului meu…