Am vrut doar să fac baia să miroasă frumos, dar am ajuns să întorc toată casa pe dos și să mă certe și vecinii

„Doamne, Irina, ce ai făcut aici?” a strigat Vlad din baie, cu ușa larg deschisă și cu tricoul tras peste nas.

Am înghețat cu lingura în mână. Pe aragaz încă mai fierbea încet un ibric mic în care pusesem apă, scorțișoară, cuișoare, felii de lămâie și vreo două capace de esență de eucalipt. Pe internet părea simplu. „Odorizant natural pentru baie, fără chimicale, ieftin și elegant.” Elegant, da… numai că la noi în apartamentul de trei camere din Militari mirosea de parcă se ciocniseră o plăcintă de Crăciun, o farmacie și o biserică în zi de pomenire.

„Am vrut să împrospătez puțin aerul”, am zis încet.

Atunci a ieșit și mama lui, tanti Mariana, din camera ei, în capot și cu părul prins la repezeală.

„Puțin? Irina, mamă, nu se poate respira! Ce-ai pus acolo, tot dulapul?”

M-a lovit tonul ei mai tare decât cuvintele. Pentru că eu chiar încercasem să fac ceva bun. Stăm toți trei în același apartament de cinci ani. Noi n-am reușit încă să strângem bani de avans, ratele au crescut, Vlad mai prinde lucrări, mai nu prinde, iar eu lucrez de acasă la un salon pe programări, când vin cliente. Și simțeam mereu că locuința asta mă înghite. Că orice fac e prea puțin.

De dimineață spălasem baia, frecasem gresia, schimbasem prosopul, pusesem chiar și o lumânare mică pe raft. Voiam să fie curat, primitor, să nu mai simt umezeala aia și mirosul greu care se lipește de blocurile vechi. Voiam să arăt că și eu pot aduce ceva bun în casa asta, nu doar să mă învârt între cumpărături, facturi și comentarii.

Numai că pe la prânz, mirosul în loc să fie discret, s-a făcut tot mai gros. Parcă stătea în aer ca o pătură. Am deschis geamul la baie, apoi la bucătărie. Greșeală.

În zece minute a bătut cineva la ușă.

Era doamna Viorica de la trei, cu buzele strânse.

„Nu vă supărați, dar de la dumneavoastră vine? Miroase pe toată casa scării… foarte tare. Am crezut prima dată că a luat foc ceva sau că s-a vărsat vreun detergent.”

Am simțit cum mi se urcă căldura în obraji.

„Îmi cer scuze, am încercat să fac un odorizant natural și…”

N-am mai apucat.

Din spatele ei s-a auzit și nea Costică:

„Natural, nenatural, ne-ați afumat pe toți.”

Vlad s-a enervat instant.

„Irina, de ce nu întrebi și tu înainte? Trebuie să faci experimente din astea când stăm ca sardelele?”

„Experimente?” am izbucnit. „Am vrut doar să fie frumos în casă! Numai eu văd cât miroase uneori a închis aici?”

Tanti Mariana a tras aer în piept, scurt, iritat.

„Nu trebuia să ajungem de râsul blocului pentru atâta lucru.”

Asta m-a rupt.

De râsul blocului.

M-am dus în bucătărie, am stins aragazul și, jur, mi-au tremurat mâinile atât de tare că am scăpat ibricul în chiuvetă. A sărit lichid pe faianță și mirosul s-a ridicat iar, și mai puternic. Pentru o secundă m-am uitat la mine și mi-a venit să plâng de nervi. Parcă orice ating se complică. Orice idee bună se întoarce împotriva mea.

Vlad a intrat după mine, tot bosumflat.

„Nu mai plânge acum.”

„Ba plâng dacă vreau”, i-am zis. „Că n-am dat foc la casă. Am vrut doar să fac ceva. O dată. Fără să mă aud că nu fac destul.”

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât dacă mai spunea ceva.

Toată după-amiaza am aerisit. Am pus oțet în boluri, cafea măcinată, am șters iar pe jos, am spălat perdeaua din baie. Tanti Mariana bombănea prin casă, dar mai încet. Vecinii au mai trecut pe palier și au trântit câte o replică. Eu nu mai răspundeam. Simțeam doar rușine și oboseală.

Seara, când s-a mai dus din miros, m-am așezat pe marginea patului și am zis că gata, de mâine nu mai fac nimic în plus. Strictul necesar. Atât. Să văd atunci.

Doar că atunci a venit tanti Mariana în cameră. Nu mai avea tonul ăla ascuțit.

S-a așezat lângă mine și și-a netezit șorțul pe genunchi.

„Irina… ai greșit, da. A fost prea tare. Dar eu știu de ce ai făcut.”

Am ridicat ochii spre ea, surprinsă.

„Știu că te străduiești. Și știu că nu e ușor nici pentru tine, nici pentru noi. Numai că uneori… te grăbești.”

Apoi a intrat și Vlad, cu o plasă mică în mână.

„Am luat un odorizant din ăla simplu, de magazin. Și… scuze că am țipat.”

L-am privit și n-am știut dacă să râd sau să mă supăr iar.

„Serios? După tot circul, vii cu unul de 12 lei?”

A zâmbit strâmb.

„Da. Și cu niște eugenii. Pentru pace.”

Am râs atunci, printre lacrimi, cum râzi când ești și terminat, și ușurat.

N-a fost vreo împăcare din filme. Nici n-avea cum. Dar în seara aia au mâncat amândoi din mâncarea făcută de mine fără comentarii, iar tanti Mariana a zis, aproape șoptit, că în baie „acum e chiar bine”. Din partea ei, asta a fost mult.

Adevărul e că în casa asta mică, orice gest se simte mare. Și orice greșeală parcă răsună în toți pereții. Dar poate tot așa se simte și grija, chiar și când iese prost.

Poate vi s-a întâmplat și vouă să vreți să faceți bine și să iasă scandal. Voi ce ați fi făcut în locul meu?