Am pus camere ascunse în apartament după ce ne dispăreau bani din casă, iar imaginile cu fratele soției mele ne-au rupt familia în două

— Să nu-mi spui iar că ai uitat unde ai pus banii, a zis Ioana, cu vocea aia joasă pe care o avea când era obosită și nervoasă în același timp.

Am trântit sertarul de la comoda din dormitor și am simțit cum îmi urcă sângele în cap.

— Ioana, erau trei mii de lei. Trei mii. Nu i-am visat.

Ea stătea în ușă, în tricoul de casă, cu mâinile strânse la piept. Nu mai era vorba doar de bani. În ultimele două luni dispăruseră un lanț subțire de aur, două parfumuri aproape noi, niște bancnote lăsate într-o geacă, apoi un plic cu bani puși deoparte pentru rata la mașină. De fiecare dată am zis că poate am încurcat noi lucrurile. Că suntem stresați. Că ni se pare.

Dar în seara aia am știut că nu ni se mai părea.

În apartamentul nostru nu intra multă lume. Eu, Ioana, fetița noastră, mama ei când venea să stea cu cea mică și fratele Ioanei, Gabi. El avea cheie. I-o dădusem cu un an înainte, când ne zugrăveam și ne ajuta cu una, cu alta. Mai lua copilul de la grădiniță dacă întârzia Ioana la serviciu. Venea des. Prea des, dacă stau bine să mă gândesc acum.

N-am zis nimic atunci. În noaptea aia am comandat două camere mici, din alea care se ascund ușor. Una am pus-o în living, într-o etajeră. Alta în dormitor, pe biblioteca joasă, printre niște cutii.

Mi s-a părut mizerabil. Să-mi filmez propria casă. Dar și mai mizerabil mi se părea să trăiesc cu senzația că cineva ne umblă prin lucruri.

Trei zile n-a apărut nimic.

În a patra, Ioana era la muncă, eu la depozit, iar cea mică la grădiniță. Pe la 13:17 am primit notificare de mișcare. M-am uitat direct din vestiar, cu telefonul în palmă și cu stomacul strâns.

A intrat Gabi.

A închis ușa încet. Nu striga, nu dădea telefon, nu făcea zgomot. Mergea ca un om care știe exact unde se duce. S-a dus în dormitor. A tras sertarul din stânga, a băgat mâna sub niște tricouri, a scos plicul alb. A numărat banii. A luat jumătate. Apoi s-a oprit, s-a uitat în jur și a luat tot.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

Nu era panicat. Nu era disperat în sensul ăla pe care ți-l imaginezi. Era obișnuit. Apoi a luat și ceasul meu, ăla primit de la tata înainte să moară. L-a băgat în buzunar, a ieșit din cadru și după câteva minute a plecat.

Am ieșit din vestiar și m-am așezat pe o ladă goală. Un coleg m-a întrebat dacă mi-e rău. N-am putut să răspund.

Seara, când a venit Ioana, i-am pus filmarea fără introducere.

S-a uitat o dată.

A doua oară n-a mai rezistat. A început să plângă cu palmele lipite de gură.

— Nu… nu pot să cred.

— Eu pot, i-am zis. Uite-l.

— Poate… poate voia să împrumute și…

M-am întors spre ea atât de repede încât s-a speriat și ea de tonul meu.

— Împrumuta fără să spună? Și ceasul lui tata tot împrumut era?

A tăcut. Asta m-a durut aproape la fel de tare ca filmarea. Faptul că prima ei pornire a fost să-l apere.

În aceeași seară l-a sunat. A venit după o oră, nebărbierit, tras la față, cu miros de țigări și cafea ieftină. Când a intrat și m-a văzut cu laptopul pe masă, i s-a schimbat privirea. A înțeles imediat.

— Gabi, te întreb o singură dată, a zis Ioana printre lacrimi. De ce?

El s-a așezat, apoi s-a ridicat la loc. Își freca palmele de blugi.

— Am datorii.

— La bancă? am întrebat.

A râs scurt. Urât.

— Mai bine era la bancă.

Și atunci a început. Împrumuturi luate de la doi băieți din cartier. Dobânzi peste dobânzi. A mai luat ca să acopere ce luase înainte. A intrat într-o gaură din care nu mai ieșea. Îi băteau la ușă. Îl amenințau. O dată îl așteptaseră lângă scară.

— Și ai zis să furi de la noi? am spus. De la sora ta? De la nepoata ta?

— N-am vrut să vă fac rău, a zis el, și în secunda aia mi s-a făcut și mai scârbă. N-am vrut, doar că aveam nevoie. Voi aveați de unde…

— Ieși afară, i-am zis.

Ioana a izbucnit.

— Nu, stai! Trebuie să rezolvăm… e fratele meu!

— Fratele tău ne-a furat din casă luni de zile!

Țipam amândoi, iar cea mică s-a trezit și a început să plângă din cameră. A fost momentul ăla în care am simțit că tot ce țineam în picioare se clatină rău.

A doua zi au început telefoanele. Soacra mea plângea. Că Gabi e terminat, că a greșit, că familia trebuie să-l salveze. Unchi, mătuși, păreri. Ba chiar și un văr de-al Ioanei mi-a zis că sunt prea dur și că „sângele apă nu se face”. Mă uitam la ecran și mă întrebam dacă oamenii ăștia au înțeles că omul a intrat la noi ca un hoț, cu cheia dată de noi din încredere.

Ioana era ruptă în două. Îl iubea ca frate, dar știa ce a făcut. Eu i-am spus clar: schimbăm yala, nu mai primește cheie, nu mai intră în casa mea și nu-i mai dau niciun leu. Dacă vrea ajutor, mergem cu el să-și facă plângere, să vorbească cu cine trebuie, să-și găsească de muncă stabilă, să taie legătura cu cămătarii. Dar bani, nu. Niciodată.

Ea m-a privit mult. Foarte mult.

— Dacă refuzi, o să se rupă familia mea.

— Dacă accept, se rupe a noastră, i-am zis.

Cred că atunci a înțeles cel mai bine ce mă durea. Nu furtul în sine, deși m-a ars. Ci faptul că, dacă treceam peste doar ca să fie liniște, îi spuneam de fapt că poate reveni oricând peste limitele noastre și că tot noi o să ne simțim vinovați.

Gabi a mai încercat de două ori să vorbească cu mine. O dată în fața blocului, cu ochii în pământ. O dată prin mesaje, spunând că îmi dă înapoi tot. Ceasul încă nu l-am recuperat.

De atunci, mesele de familie nu mai sunt la fel. Uneori nici casa mea nu mai pare la fel. Când aud cheia în ușă, am un junghi scurt, deși știu că e Ioana.

Am ales să pun limite. Și încă mă întreb dacă am salvat ce trebuia sau dacă am pierdut ceva ce nu se mai repară.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Iertarea ține loc și de încredere, sau unele uși, odată închise, trebuie să rămână așa?