„Mi-a spus să fac credit pentru frigiderul părinților lui, în timp ce eu număram banii de lapte pentru copii”

„Mâine mergem să le luăm frigider.”

Așa a intrat Cătălin pe ușă, fără „bună”, fără să se uite că fata cea mică își făcea temele la colțul mesei, iar băiatul mă întrebase cu cinci minute înainte dacă luna asta îl mai pot lăsa la fotbal.

Am rămas cu polonicul în mână.

„Poftim?”

A aruncat pe masă o hârtie mototolită.

„A sunat tata. Li s-a stricat frigiderul. Curge apă, nu mai răcește. Le luăm unul nou. Ăsta e minimul.”

Minimul. Cuvântul ăla m-a înțepat mai rău decât dacă m-ar fi jignit direct.

Eu veneam după zece ore de muncă la un magazin de materiale de construcții. Tot eu plăteam rata, curentul, grădinița când era cazul, caietele, adidașii, mâncarea. Tot eu făceam liste, tăiam din ele, mutam bani dintr-un plic în altul ca să ne ajungă până la salariu. Cătălin mai lucra cu ziua, când și când, ba la un văr, ba la cineva din satul vecin, dar nu era nimic stabil. De cele mai multe ori, tot pe mine cădea totul. Și peste toate astea, de doi ani, părinții lui cereau mereu bani.

Ba pentru medicamente.

Ba pentru acoperiș.

Ba pentru un aragaz „că scoate fum”.

Ba pentru o pompă de apă, că „doar voi sunteți tineri”.

N-am zis nu de multe ori. Și asta e partea care mă doare cel mai tare. Că am tot tăcut până am ajuns să nu mă mai aud nici eu.

„Cătălin, noi nu avem bani de frigider nou pentru casa lor.”

A oftat scurt, nervos.

„Iarăși începi?”

„Nu încep nimic. Uite.”

I-am tras spre el carnețelul meu. Acolo scriam tot. Salariul meu. Facturile. Datoriile mici de la magazinul din colț. Banii pentru rechizite. Restanța la întreținere de luna trecută.

„Mai avem până la salariu opt zile. Opt. Și în portofel sunt trei sute douăzeci de lei.”

El nici n-a vrut să se uite.

„Faci un card de cumpărături. Toată lumea face.”

În momentul ăla am simțit că mi se urcă sângele în cap.

„Să fac eu credit? Eu? Pentru frigiderul părinților tăi?”

Fata cea mică s-a oprit din scris. Băiatul se uita în farfurie. M-am simțit groaznic, dar nu mă mai puteam opri.

„Pentru copiii tăi ai spus luna trecută că n-avem bani de ghete bune. Pentru băiat ai spus că fotbalul e moft. Dar pentru ai tăi, eu să fac rate?”

„Nu vorbi așa de părinții mei!” a ridicat vocea.

„Dar cum să vorbesc, Cătălin? Spune-mi tu. Când mama ta mă sună direct pe mine și-mi spune că s-a ieftinit gresia și e păcat să nu profităm? Când taică-tău îți bagă în cap că e rușine să-i lăsăm fără frigider, dar nu e rușine că nepoții lor poartă adidași rupți?”

A tăcut o secundă. Apoi a zis, rece:

„Ești egoistă.”

M-a lovit mai tare decât dacă îmi dădea o palmă.

Eu, care de Crăciun le-am dus pungi pline când la noi în casă mâncam două zile aceleași sarmale. Eu, care am plătit lemnele iarna trecută pentru ei și am zis copiilor că nu mergem la munte „poate la anul”. Eu eram egoistă.

M-am așezat încet pe scaun, că simțeam că-mi tremură genunchii.

„Ascultă-mă bine, că poate n-am fost clară până acum. De azi înainte, banii mei intră întâi în casa asta. La copiii noștri. La mâncarea noastră. La facturile noastre. Dacă părinții tăi au nevoie de ceva, te ocupi tu. Din ce câștigi tu. Nu din salariul meu.”

„Deci îi lași să se descurce singuri?”

„Nu. Refuz să ne afund pe noi ca să repar mereu viața altora.”

A dat cu palma în masă și a ieșit pe balcon. Acolo a stat mult, fumând una după alta. Eu strângeam farfuriile cu mâinile reci. Fata a venit lângă mine și m-a întrebat încet:

„Mami, noi suntem săraci?”

Mi s-a rupt sufletul.

„Nu, iubita mea. Doar că trebuie să avem grijă de noi.”

În noaptea aia n-am dormit aproape deloc. Mă tot gândeam dacă am exagerat. Dacă puteam să o spun altfel. Dacă o femeie e obligată să ducă tot doar fiindcă poate. A doua zi dimineață, înainte să plec la muncă, Cătălin era în bucătărie.

Nu s-a uitat la mine direct.

„Am vorbit cu tata. Le-am spus că luna asta nu putem.”

Am rămas în ușă.

„Și?”

„Mama a plâns. Tata s-a supărat. A zis că te-ai schimbat.”

M-am uitat la ghiozdanele copiilor, pregătite lângă cuier, și pentru prima dată n-am mai simțit vină. Doar oboseală. Și un fel de adevăr pe care l-am tot amânat.

„Nu m-am schimbat, Cătălin. M-am trezit.”

Seara, am făcut din nou socotelile. Am pus bani deoparte pentru ghetele băiatului și pentru controlul fetei la dentist. Nu era mult. Dar era pentru ai noștri. Pentru casa noastră. Pentru niște copii care n-au nicio vină că adulții din jurul lor confundă iubirea cu obligația fără sfârșit.

De atunci, părinții lui încă mai cer. Mai voalat, mai cu ocol. El se mai înmoaie, eu mai tac uneori, dar nu mai cedez ca înainte. Am pus o limită. Și, culmea, abia atunci am început să respir.

Spuneți-mi voi, cât trebuie să ducă o femeie până are voie să spună „gata”?

Și de ce, când alegi copiii tăi, unii te fac rea, nu responsabilă?