„Ți-am cumpărat un viitor, dar te-am pierdut pe drum” — m-am întors din Italia pentru fiica mea, iar în seara aceea mi-a spus adevărul care m-a sfâșiat
„Să nu-mi mai spui că ai făcut totul pentru mine, mamă!”
Ușa de la bucătărie s-a izbit de perete și am tresărit cu cana în mână. Mara stătea în prag, cu ochii roșii, cu geanta aruncată pe un scaun. Era aproape miezul nopții. Eu o așteptasem cu ciorba încălzită și cu pâinea acoperită cu un șervet, ca proasta, cum se zice.
„Serios, să nu-mi mai spui asta. Mi-ai cumpărat un apartament, da. Mi-ai plătit facultatea, da. Dar când aveam febră și plângeam noaptea, cine era aici?”
N-am răspuns imediat. M-am uitat la degetele mele crăpate de detergent, la unghia ruptă, la halatul ieftin luat din piață. Atâția ani am spălat bătrâni, am schimbat pampersi, am dormit câte trei ore pe noapte prin case străine din Torino și din Brescia, doar ca fata mea să nu ducă lipsă. Și totuși, în fața ei, mă simțeam mică.
Am plecat în Italia când Mara avea șapte ani. În gara din Brașov mi-a ținut mâna atât de strâns, încât mi-au rămas urmele unghiilor. Mama, adică bunica ei, o tot trăgea ușor spre ea.
„Du-te, Marioara, că pentru copil te duci”, mi-a zis atunci.
Mara plângea cu sughițuri.
„Mami, vii repede, da?”
„Vin repede, puiule.”
Am mințit. Primul an s-a făcut doi. Doi s-au făcut cinci. Cinci s-au făcut aproape unsprezece. Veneam vara câte două săptămâni, iarna câte zece zile dacă aveam noroc. Restul timpului îi trimiteam bani, pachete, adidași, telefon, haine, meditații la engleză. În fiecare lună, fără excepție.
Când am reușit să cumpăr apartamentul ăsta cu două camere, am plâns în fața notarului. Mi se părea că, în sfârșit, fac și eu ceva mare. Că nu mai stăm cu chirie, că fata mea va avea un acoperiș al ei. După aia i-am plătit și facultatea la Cluj. Taxă, cămin, laptop, tot. Eu stăteam cu încă două femei într-un apartament vechi în Italia și puneam deoparte fiecare euro.
Numai că Mara, încet, nu mai era a mea. Sau nu mai știa cum să fie.
La telefon era rece.
„Ce faci, mamă?”
„Bine.”
„Ai mâncat?”
„Da.”
„Ți-am trimis bani pentru geaca aia.”
„Am văzut.”
Atât. Mereu atât. Eu credeam că e vârsta. Că adolescenții sunt mai închiși. Mama îmi mai zicea uneori:
„Fata asta a suferit mult după tine.”
Și eu mă enervam.
„Păi ce voiai să fac? Să stau aici și să murim de foame?”
Adevărul e că după ce a murit tatăl Marei, eu n-am mai avut aer. El lucra la un service auto și a făcut un infarct la 39 de ani. Dintr-odată am rămas cu datorii, cu un copil, cu un salariu de vânzătoare care nu-mi ajungea nici pentru întreținere și mâncare. În sat și în blocuri vedeam mereu aceeași poveste: femeile plecau. Italia, Spania, unde apucau. Unele se întorceau rupte de muncă, dar cu case ridicate. Eu am zis că rezist și eu câțiva ani. Numai câțiva.
Când m-am întors de tot, acum opt luni, am visat altceva. Credeam că o să recuperăm. Că o să bem cafeaua dimineața împreună, că o să mergem sâmbăta în piață, că o să-i gătesc ce-i place și, încet, încet, ne lipim iar una de alta.
Dar în casă cu noi mai stătea ceva: absența mea.
Se vedea în toate.
În felul în care Mara își încuia camera.
În felul în care nu-mi povestea unde merge.
În felul în care se înmuia doar cu bunica la telefon, niciodată cu mine.
Într-o duminică i-am zis, mai tăios decât trebuia:
„Măcar acum, dacă tot stai în apartamentul cumpărat de mine, ai putea să-mi vorbești și tu frumos.”
Cum am spus-o, am știut că am greșit.
A lăsat furculița jos. Încet. S-a uitat la mine de parcă i-aș fi dat o palmă.
„Asta e, nu? Despre asta e totul? Despre ce ai cumpărat?”
„Nu asta am vrut să spun…”
„Ba asta ai spus. Mereu îmi scoți ochii cu banii. Știi ce aș fi vrut eu? Să vii la serbarea din clasa a patra. Să fii când am avut varicelă. Să mă ții în brațe când mi-a venit prima menstruație și m-am speriat. Pe mine m-a învățat bunica tot. Bunica m-a dus la olimpiadă. Bunica m-a luat de la liceu când am leșinat. Tu erai pe video, din altă țară, și plângeai. Eu nu aveam nevoie de plâns pe ecran.”
Am simțit că-mi fuge pământul.
„Mara…”
„Nu, lasă-mă să termin. Eu știu că ai muncit. Știu. Nu sunt proastă. Dar tu vrei să-ți mulțumesc pentru ceva ce pe mine m-a rupt în două.”
După asta a intrat în cameră și n-a mai ieșit până a doua zi.
Eu am stat pe hol, pe scaunul de lângă cuier, și m-am uitat la ușa ei închisă. Mi-am adus aminte de toate dățile în care, prin Italia, auzeam copiii altora strigând „mamma” din camerele lor. Eu schimbam cearșafuri, făceam mâncare pentru străini și, între timp, copilul meu învăța să crească fără mine.
A doua zi dimineață i-am lăsat pe masă o cafea și un bilet. Atât am putut.
„Nu pot schimba ce am făcut. Dar pot să nu mă mai apăr mereu. Dacă vrei, te ascult.”
Seara, când am venit din oraș, biletul nu mai era acolo. Mara stătea în bucătărie, în trening, cu părul prins neglijent. Avea ochii umflați.
„Și eu am fost rea”, a zis încet.
M-am așezat fără să spun nimic.
„Nu știu cum să mă port cu tine. Când te apropii, mă enervez. Când pleci, mă doare. Mi-e ciudă că te vreau acum, când n-am mai avut ani de zile pe cine să vreau.”
Atunci am plâns amândouă. Urât, cu nasul în batistă, fără vorbe frumoase. Nu s-a rezolvat totul, să ne înțelegem. Nici acum nu e bine în fiecare zi. Uneori mă întreabă unde mă duc, de parcă așteaptă să dispar iar. Alteori mă ia de braț prin piață și-mi arată roșii, ca atunci când era mică.
Învățăm una pe alta din nou. Târziu. Dar poate nu chiar prea târziu.
Spuneți-mi voi… poate fi iertată o mamă care a pus pâinea pe masă, dar n-a fost acolo când copilul avea nevoie de ea?
Sau sunt răni care, oricât le mângâi, tot rămân deschise?