Am lăsat totul ca să mă mut lângă soțul meu, iar când am ajuns la ușa lui mi-a deschis altă femeie

Mi-a deschis o femeie în tricoul lui. Atât am văzut prima dată. Tricoul gri cu gulerul lăsat, pe care i-l cumpărasem eu din piață, de la Buzău, într-o iarnă când n-aveam bani nici de prostii. În spatele ei, pe cuier, era geaca lui. Pe masă, două căni. Și miros de ciorbă. Ciorbă făcută în casa bărbatului meu de alte mâini decât ale mele.

M-am uitat la ea, ea la mine.

„Pe cine căutați?” m-a întrebat, și în secunda aia am simțit că mă lasă picioarele.

N-am apucat să răspund. A ieșit și Cătălin din bucătărie. Când m-a văzut cu geanta în mână și cu Vlad lipit de mine, s-a albit la față.

„Nicoleta… stai… pot să explic.”

Să explice ce? Că eu făcusem patul unei mame care nu se mai putea ridica singură, schimbasem pampers, spălasem cearșafuri la două noaptea, mă trezisem cu copilul pentru teme și febră, și el își făcuse altă viață între timp?

Ani de zile așa am trăit. Eu în Râmnicu Sărat, el la Brașov. La început plângeam la telefon amândoi. „Mai strângem niște bani, Niko, și vă iau la mine”, îmi zicea. Îl credeam. Cum să nu-l cred? Era tatăl copilului meu. Bărbatul cu care m-am măritat la 24 de ani, în rochie simplă, cu sarmale făcute de mama și lăutari aduși de un văr.

Dar viața n-a mai avut răbdare cu noi. La puțin timp după ce el a plecat la muncă, mama a căzut la pat. AVC. Mâna stângă moartă, vorbirea stricată, privirea speriată. Nu puteam s-o las singură. Vlad era mic, clasa a doua. Salariul meu de la magazin abia ajungea de facturi și medicamente. Cătălin trimitea bani. Uneori mai mulți, alteori mai puțini.

„Să înțelegi și tu că nu cresc banii în pom”, îmi spunea când îl întrebam de ce n-a mai trimis decât jumătate.

„Înțeleg, Cătălin. Dar mama are rețetă, Vlad are ghete. Cu ce le iau?”

„Mă descurc și eu cum pot aici.”

Și eu tăceam. Mereu eu tăceam.

În timp, telefoanele s-au rărit. Venea o dată la două luni, apoi la trei. Când ajungea acasă, era obosit, iritat, parcă străin. Stătea cu telefonul întors cu fața în jos. Dacă îl întrebam ceva, ofta.

„Numai reproșuri ai.”

Nu aveam numai reproșuri. Aveam și dor. Și frică. Și o oboseală de nu mai știam cum mă cheamă.

Mama s-a stins într-o marți dimineață, în bucătăria noastră mică, când eu îi făceam ceai. A plecat liniștit, dar eu m-am rupt atunci pe dinăuntru. La înmormântare, Cătălin a stat mai mult pe lângă poartă, fumând. Nici nu m-a ținut bine în brațe. Atunci mi-a trecut prin cap prima dată că nu-l mai cunosc.

După parastasul de șase luni, am zis gata. Îl sun și îi spun că vin cu Vlad la Brașov. Să fim familie, ori ce-o mai fi rămas din ea.

Surprinzător, n-a părut bucuros.

„Acum? Așa, dintr-odată?”

„Cum adică dintr-odată? Aștept de ani.”

A tăcut câteva secunde.

„Bine… vino. Vedem noi.”

Vedem noi. Două cuvinte care mi-au stat în cap tot drumul.

Am vândut ce se putea vinde, am pus restul în saci, l-am luat pe Vlad și am plecat. El era încântat. „Mami, gata, stăm și noi cu tata?” Mi-a venit să plâng în autocar, dar m-am întors spre geam.

Și am ajuns la ușa aia.

Femeia s-a retras încet când a înțeles. Nici ea nu părea mai puțin șocată.

„Mi-a spus că e separat”, a zis încet, uitându-se la mine, nu la el.

Atunci m-a lovit adevărul cu totul. Nu fusese doar o slăbiciune. Nu fusese o noapte. Era o viață întreagă, așezată, cu ciorbă pe foc și papuci la ușă.

Vlad s-a uitat la Cătălin și a întrebat: „Tati, cine e doamna?”

N-am să uit niciodată fața lui Cătălin atunci. Rușine, panică, și ceva urât… poate enervare că totul se spărsese exact când voia să mai amâne puțin.

M-a tras pe palier.

„Nicoleta, ascultă-mă. A fost greu. Eram singur. Mă sufocam aici, numai muncă, datorii, presiune. Tu erai mereu cu mama ta, cu copilul, nu mai aveam loc…”

Am râs. Un râs scurt, sec, de om ajuns la capăt.

„Nu mai aveai loc? În viața ta? Eu unde eram, Cătălin? În ce colț eram pusă?”

„N-am vrut să se întâmple. Pur și simplu…”

„Ba ai vrut. În fiecare zi ai vrut. De fiecare dată când ai mințit.”

A început să plângă. Sincer sau de frică, nici acum nu știu.

„Iartă-mă. Te rog. Încerc să repar.”

Dar unele lucruri nu se repară. Nu când ți-ai învățat copilul să-și aștepte tatăl la telefon și tatăl lui își împărțea deja perna cu altcineva. Nu când eu mă culcam îmbrăcată, de oboseală, și el își trăia liniștit lipsa de singurătate.

Am coborât scările cu Vlad de mână și cu geanta care mi se părea dintr-odată de o tonă. N-am făcut scandal. N-am tras-o pe femeie de păr, cum poate ar fi zis unii. N-aveam energie nici pentru ură. Eram goală.

M-am întors în orașul meu natal după două zile, după ce am stat la o fostă colegă. Mi-am găsit de muncă la o cofetărie. La început a fost cumplit. Vlad mă întreba seara dacă tata mai vine. Cătălin suna, scria, promitea. „Pentru copil măcar, mai dă-mi o șansă.”

Nu i-am dat-o.

I-am spus clar: „Poți să fii tată, dacă vrei cu adevărat. Dar soț nu-mi mai ești.”

Acum stau în chirie, mică dar curată. Număr banii până la salariu. Mai plâng uneori în baie, să nu mă vadă Vlad. Dar dorm fără să mă mai mint singură. Și asta, ciudat, înseamnă mult.

Cel mai tare nu m-a durut femeia aceea. M-a durut că eu am ținut casa în spate, bolile, copilul, lipsurile, și tot eu am fost lăsată să par cea care „nu l-a înțeles”.

Spuneți-mi voi, cât trebuie să ducă o femeie ca să nu i se mai ceară să ierte încă o dată? Și de unde mai aduni putere să te ridici, când omul tău te prăbușește chiar el?