„Tata a rupt tabloul în fața mea și mi-a spus că-mi arunc viața la gunoi” — am plecat de acasă cu două bagaje și o rușine care nu era a mea
„Tu chiar vrei să mor cu rușinea asta?” a strigat tata, cu fața roșie, în timp ce ținea în mână pânza pe care lucrasem trei nopți la rând. „La ce ți-a folosit facultatea? Să stai și să mâzgălești?”
Mama nu spunea nimic. Stătea lângă ușă, cu mâinile strânse în halatul de casă, și se uita ba la mine, ba la el. Când tata a împins tabloul de colțul mesei și rama s-a crăpat, am simțit ceva în piept, de parcă se rupea fix acolo, sub stern.
„Nu mai pot”, am zis. Atât. Atât am putut.
Eu pictez de când eram mic. În clasa a patra, doamna învățătoare i-a spus mamei că am mână bună, că văd lumina altfel. Mama a zâmbit atunci, m-a mângâiat pe cap, dar seara, când a venit tata de la schimb, a zis simplu: „Frumos hobby. Dar băiatul meu trebuie să ajungă om serios.”
La noi în casă, „om serios” însemna diplomă, cămașă călcată, salariu fix și să nu te faci de râs în fața rudelor. Mai ales în fața lui unchiu’ Doru, care la fiecare masă de Paște întreba pe toată lumea cât câștigă și ce funcție are.
Am intrat unde au vrut ei. Facultate bună, la Cluj. Economie. „Să ai un rost”, cum spunea tata. Mi-au plătit chiria în primii ani, și pentru asta m-am simțit mereu dator. Asta era și problema. Datoria aia nu se termina niciodată.
Ziua mergeam la cursuri. Seara, când colegii ieșeau în centru, eu stăteam în garsonieră și pictam pe bucăți de carton, fiindcă pânzele erau scumpe. Ascundeam lucrările după dulap când veneau ai mei în vizită.
Am terminat facultatea cu diplomă bună. Tata a făcut cinste la restaurant. A invitat rudele. M-a bătut pe umăr și a zis de trei ori în seara aia: „Vezi? Ai ascultat de mine și bine ai făcut.” Toți mă felicitau. Eu zâmbeam și mă simțeam… gol. E urât sentimentul ăsta. Să fii lăudat pentru o viață care nu-i a ta.
După facultate am prins post la o firmă din Brașov. Birou, laptop, cafea proastă, ședințe. Salariul era decent. Aveam și bonuri de masă. Mama era fericită. Tata le spunea vecinilor că „băiatul e bine, lucrează în domeniu”.
Doar că eu, în fiecare dimineață, mă uitam în oglindă și aveam senzația că mă micșorez. Veneam acasă stors, deschideam cutia cu culori și stăteam câteva minute doar uitându-mă la ele. Uneori nici nu mai aveam putere să pictez. Adormeam îmbrăcat.
Într-o duminică, m-am dus la ai mei și le-am spus că vreau să plec la București. Că am strâns niște bani. Că vreau să încerc serios cu pictura. Să dau la ateliere, să expun, să fac portrete la comandă, orice, dar să încerc pe bune.
Tata a râs. Nu ironic. Rău.
„La vârsta ta te joci de-a artistul?”
„Nu mă joc.”
„Ba exact asta faci. Arta nu plătește întreținerea.”
Mama a intrat și ea: „Și dacă nu merge? Ce faci? Te întorci cu coada între picioare?”
M-a durut mai tare că a zis-o ea. Ea, care mă găsea când eram mic murdar de acuarele până pe obraji și îmi spunea că am făcut iar dezastru prin casă, dar zâmbea. Sau poate am vrut eu să cred că zâmbea.
„Dacă nu merge, mă descurc. Dar vreau măcar să știu că am încercat.”
„Ai încercat destul pe banii noștri”, a zis tata și atunci s-a făcut liniște. Din aia grea.
N-am țipat imediat. Cred că de asta țin minte perfect. Ticăitul ceasului din bucătărie. Robinetul care picura. Mama care evita să se uite la mine.
„Pe banii voștri am făcut ce ați vrut voi”, am spus. „Ani de zile.”
Tata a făcut un pas spre mine.
„Noi te-am ridicat. Fără noi erai nimic.”
Acolo m-am rupt. Nu știu cum să zic altfel.
În seara aia am plecat. Mi-am pus hainele, laptopul, câteva pensule, culorile și trei tablouri într-un Logan vechi împrumutat de la verișorul meu, Cătălin. Mama a ieșit până la poartă, dar n-a zis „stai”. A zis doar: „Să nu ne ceri ajutor când o să-ți fie greu.”
La București am stat primele două luni într-o garsonieră mică, la demisol, în Titan. Avea igrasie în baie și geamul dădea spre un zid. Am lucrat noaptea la un bar, iar ziua pictam. Uneori făceam portrete după poze de profil pentru oameni pe internet. Alteori pictam pereți în camere de copii, cu nori și ursuleți, deși visul meu era altul. Dar eram obosit și fericit. Uite, chiar așa. Obosit și fericit.
Primul tablou vândut pe bune l-am dat unei femei din Cotroceni. Nu era o sumă mare, dar când am ieșit de la ea cu banii în buzunar, am plâns în autobuz ca un prost. O doamnă s-a uitat ciudat la mine. N-am putut să mă opresc.
Le-am trimis alor mei o poză din mica expoziție colectivă în care intrasem după aproape un an. Mama a răspuns după două zile: „Sper că ești sănătos.” Atât.
Tata n-a răspuns deloc.
A trecut un an și jumătate. Trăiesc greu uneori, nu vreau să mint. Am luni bune și luni în care număr fiecare leu. Mai fac compromisuri. Mai accept comenzi care nu mă reprezintă. Dar când mă trezesc dimineața, nu mă mai simt străin de mine.
Cea mai grea parte nu e lipsa banilor. E că atunci când îmi iese ceva frumos, primul impuls e să-i sun. Și nu-i sun.
Nu știu dacă părinții mei mă iubesc mai puțin sau doar nu știu cum să iubească altfel decât prin control. Dar știu că, dacă mai rămâneam, mă pierdeam de tot.
Voi ce ați fi ales? Liniștea lor sau viața voastră?
Și spuneți-mi sincer: o ruptură ca asta se mai poate repara vreodată?