„Mi-ai promis că n-o lași singură…” Am primit casa mamei, dar am plătit pentru ea cu anii mei cei mai grei
„Acum că s-a terminat, vindem casa, da?”
Atât a zis Sorin, fratele meu mai mic, lângă gard, cu mâinile în buzunar, la nici două ore după ce o băgasem pe Elena în pământ.
M-am uitat la el și, pentru câteva secunde, n-am mai auzit nimic. Nici femeile care vorbeau în șoaptă la poartă, nici farfuriile din curte, nici clopotul care încă îmi bătea în cap. Doar propoziția lui.
„S-a terminat?” l-am întrebat.
A ridicat din umeri.
„Tu știi ce vreau să spun. Casa e prea mare. Stai singur în ea. O vindem, împărțim banii și gata.”
Gata.
De parcă ultimii opt ani din viața mea fuseseră un bec pe care îl stingi când ieși din cameră.
Mama murise cu trei zile înainte să împlinească 68 de ani. Cancer. Rapid, urât, din ăla care nu-ți lasă timp nici să te obișnuiești cu ideea. În ultimele ei săptămâni, mă ținea de mână și se uita când la mine, când la Elena.
Elena era sora noastră mai mică. Avea handicap grav din copilărie, în urma unei febre făcute prost, pe vremea când ai noștri alergau cu ea din dispensar în dispensar și nimeni nu le spunea clar ce are. Nu vorbea mult. Mergea greu. Avea crize. Nu putea fi lăsată singură.
Într-o seară, mama mi-a spus direct:
„Mariane, dacă eu mă duc, tu să nu o lași pe Elena pe mâna străinilor.”
„Mamă…”
„Promite-mi.”
Am promis.
După două zile, notarul a venit acasă. Casa din oraș, casa noastră cu cerdac închis și curte îngustă, a trecut pe numele meu, cu tot cu o clauză clară: eu mă obligam să am grijă de Elena cât trăiește. Sorin a ieșit pe hol, a trântit ușa de la bucătărie și a zis tare, să audă și vecina dacă voia:
„Frumos. Tu iei casa și eu iau ce? Pozele din sertar?”
Mama a început să plângă. Eu am vrut să explic, dar Sorin nu voia explicații. El lucra deja în construcții, câștiga bine față de mine și avea mereu ideea asta că toți îl trag în jos.
„Să nu-mi zici după aia că tu ești martir”, mi-a aruncat.
N-am răspuns atunci. Poate trebuia.
Eu lucram la un depozit de materiale electrice. Program de la 8 la 17, dacă aveam noroc. După muncă, fugeam acasă. O găseam pe Elena când liniștită, când agitată, când udă leoarcă dacă nu ajungeam la timp. O spălam, îi dădeam să mănânce, îi schimbam lenjeria, îi număram pastilele, o duceam la controale, la comisie, la neurologie, la recuperare, la analize. Cine a umblat cu dosare prin spitale știe ce înseamnă. Cozi, priviri, „mai veniți mâine”, lifturi stricate, scări urcate cu omul în brațe aproape.
Noaptea dormeam iepurește. La orice zgomot, săream. Când făcea criză, îmi tremurau mâinile atât de rău încât nu nimeream uneori nici telefonul.
Sorin suna rar. Dar când suna, suna pentru casă.
„Ai idee cât face acum? E în oraș, aproape de centru. Stai pe o avere.”
„Eu nu stau pe o avere, Sorin. Eu schimb pampers și spăl cearșafuri.”
„Nu te-a pus nimeni.”
Am tăcut. Pentru că mă punea promisiunea. Pentru că mă punea obrazul mamei din ultima noapte, galben și subțire, și vocea ei spartă: „Să nu o duci de aici.”
Anii au trecut urât. Prietena cu care eram atunci a rezistat un an și jumătate.
„Eu nu mai știu dacă sunt iubita ta sau infirmiera de rezervă”, mi-a zis într-o duminică, la mine în bucătărie, după ce Elena aruncase farfuria pe jos și eu izbucnisem din nimic.
Avea dreptate. N-am putut s-o țin lângă mine.
Am început să beau seara. Nu mult, dar destul cât să adorm fără să-mi aud capul. Am slăbit. Mi-au ieșit fire albe la 39 de ani. La muncă eram tot mai absent. Șeful m-a chemat într-o zi și mi-a zis mai omenește decât mă așteptam:
„Mariane, ori îți iei concediu medical, ori te rupi de tot.”
Ce concediu? Cine stătea cu Elena?
Sorin? Nu. El venea la Crăciun cu portocale, îi mângâia capul două minute și, înainte să plece, mă întreba dacă n-am vorbit cu vreun agent imobiliar.
Elena a murit într-o marți dimineață, în patul ei, cu lumina slabă trasă prin perdea. Cu o seară înainte îi dădusem iaurt și două lingurițe de compot. M-a prins de mână, cum făcea rar, și a zis greu:
„Mama?”
„Nu, Elena. Sunt Marian.”
S-a uitat la mine lung și a șoptit:
„Bine.”
A fost ultimul ei cuvânt.
Când am văzut că nu mai respiră, n-am țipat. N-am spart nimic. M-am așezat pe marginea patului și am rămas cu palma pe pătură. Mă simțeam gol și vinovat în același timp. Ușurat, puțin. Și rușinat pentru ușurarea aia.
La parastas, lumea mă bătea pe umăr.
„Ești un om bun.”
„Ți-ai făcut datoria.”
„Maică-ta e mândră de tine.”
Frumos, nu? Numai că eu nu mă simțeam nici bun, nici mândru. Mă simțeam stors. Parcă viața mea se terminase în timp ce încă respiram.
Și apoi a venit Sorin cu „gata”.
În seara aia am intrat singur în casă. Pentru prima dată după atâția ani, era liniște deplină. Nu mai venea niciun sunet din camera Elenei. Nicio chemare. Nicio teamă că se ridică, că cade, că se lovește.
Am deschis ușa la ea și m-a lovit mirosul de ceai, cremă și medicamente. M-am așezat pe scaun și am plâns cum n-am plâns nici la moartea mamei. Cu sughițuri, urât, de om terminat.
A doua zi, Sorin a venit iar.
„M-am interesat. Putem lua bani foarte buni.”
„Tu ai auzit vreodată ce spui?”
„Tu ai auzit vreodată că și eu sunt fiul lor?”
Atunci mi-a ieșit.
„Fiul lor ai fost și când mama făcea chimioterapie? Și când Elena făcea crize? Și când eu lipseam de la muncă să o duc la comisie? Unde erai, Sorin? La împărțit ești primul. La stat noaptea cu ea, nu.”
S-a înroșit și a izbucnit:
„Tu ai vrut casa!”
Am râs. Un râs prost, gol.
„Dacă asta ai înțeles tu, înseamnă că n-ai înțeles nimic.”
N-a mai zis nimic. A plecat și a trântit poarta exact cum făcuse în ziua cu notarul.
De atunci au trecut șapte luni. Casa e tot aici. Eu tot aici. Merg prin camere și uneori am impresia că aud bastonul Elenei lovind pragul. Alteori mă uit la pereți și simt doar oboseală, ca o rugină în oase.
Nu știu încă dacă o voi vinde. Nu știu nici dacă promisiunea făcută mamei m-a ținut om sau m-a distrus încet. Știu doar că am fost acolo. Până la capăt. Când a fost greu, murdar, nedrept și fără aplauze.
Dar spuneți-mi sincer: voi ați fi făcut la fel? Și dacă da… cât din voi ați fi fost dispuși să pierdeți ca să puteți dormi apoi cu inima împăcată?