Când mama murea în brațele mele, tot pe fratele meu îl striga: povestea nedreaptă pe care am tăcut-o ani de zile

— Pe Răzvan l-ai sunat? poate vine diseară…

Mama abia mai respira când a zis asta. Eu îi țineam cana cu apă la buze, cu mâna stângă îi netezeam cămașa de noapte, iar cu dreapta îmi ștergeam fruntea. Era august, cald, greu, și în camera ei mirosea a medicamente, mentă și boală.

Am închis ochii o secundă.

— L-am sunat, mamă. Ți-am zis. E la serviciu.

A dat ușor din cap, de parcă îl înțelegea numai pe el. Pe mine nu m-a întrebat dacă mai pot. Dacă am dormit. Dacă am mâncat. Nimic. Și în clipa aia, cu ea slabă, galbenă, aproape dusă, m-a lovit din nou același adevăr care mă ardea de-o viață: eu eram bună să duc totul. Răzvan era bun să fie iubit.

De mică am auzit aceeași placă. „Tu ești fata mare, tu înțelegi.” „Lasă, Cătălina, fratele tău e băiat, e mai sensibil.” Sensibil? La 36 de ani încă o suna pe mama să întrebe dacă i-a intrat salariul lui taică-meu pe vremuri, ca să-i ceară bani de benzină. Iar ea îi dădea. Mereu îi dădea.

Când s-a îmbolnăvit, la început am crezut că o să ne trezim toți. Că boala pune lucrurile în ordine. Ce naivă am fost.

Mai întâi au fost amețelile. Apoi căzăturile. După aia analize, trimiteri, cozi la policlinică, drumuri la spitalul județean, rețete compensate, doctori grăbiți care vorbeau mai mult cu mine decât cu ea. Eu îi țineam dosarul. Eu îi făceam programările. Eu stăteam la farmacie și calculam în cap ce medicamente cumpăr acum și ce mai poate aștepta până la pensie.

Răzvan apărea rar, ca o vizită oficială.

— N-am cum să ajung, Cătă, am ședințe.

— Răzvan, mama trebuie dusă marți la neurolog. Nu pot să o urc singură în taxi.

— Ia și tu pe cineva din vecini. Îți trimit 200 de lei.

Două sute de lei. De parcă banii ăia o ridicau din pat. De parcă banii ăia îi schimbau pampersul când făcea febră și tremura toată. De parcă banii ăia îmi țineau mie spatele, că ajunsesem să adorm pe scaun, lângă patul ei.

Soțul meu a început să bombăne și el, și nu-l condamn.

— Cătălina, noi mai avem și casa noastră. Mai avem și pe Daria. Nu poți să le faci tu pe toate.

— Și cine să le facă? Răzvan?

A tăcut. Știa răspunsul.

Mama însă tot pe el îl apăra.

— Lasă-l, mamă, că muncește. Băiatul se zbate.

Am râs atunci. Un râs din ăla urât, scurt, care sperie.

— Și eu ce fac? Mă distrez?

S-a uitat la mine lung, rănită, de parcă eu fusesem nedreaptă. Asta m-a rupt mai tare decât boala ei. Nu oboseala. Nu banii. Nu nopțile. Faptul că nici acum, când o spălam, o întorceam de pe o parte pe alta, îi schimbam cearșaful ud și vorbeam cu medicul de familie în locul ei, eu tot eram cea care trebuia să înțeleagă.

Într-o seară, după ce i-a fost rău și am chemat ambulanța, l-am sunat pe Răzvan plângând. Da, plângând. Cred că era prima dată când mă auzea așa.

— Vino, măcar acum. Nu mai pot singură.

A oftat.

— Nu începe iar. Parcă numai tu faci ceva. Și eu trimit bani.

— Tu trimiți mărunțiș când îți aduci aminte! Eu îmi las copilul, serviciul, viața! Eu o duc la doctor, eu o țin când varsă, eu stau noaptea! Unde ești tu?

A tăcut o clipă, apoi a zis rece:

— Tu ai vrut să stai aproape. Eu mi-am făcut rostul în alt oraș.

Mi s-a făcut negru în fața ochilor. Nu pentru că m-a jignit. Ci pentru că, într-un fel strâmb și crud, exact asta credea și mama: că mie mi-e mai ușor, că eu „mă descurc”.

În ultima lună, mama slăbise atât de tare, că atunci când o schimbam mi se părea că ating doar oase și piele. Într-o dimineață m-a prins de încheietură cu o forță pe care nu credeam că o mai are.

— Să nu te superi pe Răzvan… el nu suportă să mă vadă așa.

M-am uitat la ea și am simțit ceva rece în piept.

— Dar pe mine cine m-a întrebat dacă suport?

A lăsat privirea în jos. N-a zis nimic. Nici eu. În camera aia s-a făcut o liniște de parcă ne îngropase pe amândouă înainte de vreme.

A murit într-o joi dimineață, pe la cinci fără un sfert. Eu eram lângă ea. I-am ținut mâna până s-a răcit. Ultimul ei cuvânt a fost numele lui.

„Răzvan…”

Atât.

Nici „mulțumesc”. Nici „iartă-mă”. Nici „Cătălina”.

La înmormântare a venit îmbrăcat impecabil, cu ochii roșii și vocea groasă. Lumea l-a bătut pe umăr, „săracu’ băiat”. Eu alergam între preot, colivă, prosoape, acte, pomană. La poartă, o vecină i-a zis unei mătuși, crezând că n-aud:

— Noroc cu fata, că băiatul… na, bărbații sunt altfel.

Altfel. Mereu altfel. Mereu scuzați.

După parastas, Răzvan m-a tras deoparte.

— Să vedem ce facem cu apartamentul.

Atunci am simțit că-mi fuge pământul.

— Cu apartamentul?

— Păi da, să fie corect.

Corect. Cuvântul ăsta în gura lui.

M-am uitat la el și pentru prima dată nu mi-a mai fost nici ciudă, nici milă, nici dor de fratele pe care tot sperasem să-l am. Doar o oboseală adâncă.

— Corect era să fii aici când îți striga mama numele și eu îi schimbam perfuzia. Corect era să vii măcar o noapte. Acum ai venit la ce a rămas.

A tăcut, s-a înroșit, s-a uitat în altă parte. Ca întotdeauna când adevărul nu-i convenea.

N-am mai vorbit cu el de atunci decât prin mesaje, sec, pentru acte. Și da, încă mă doare. Nu doar că am dus totul singură. Mă doare că, până la capăt, eu am fost sprijinul, iar el a rămas iubirea.

Spuneți-mi, cum se vindecă omul de nedreptatea pe care o trăiește chiar în propria familie?
Voi ați putut ierta vreodată când ați fost buni doar cât timp a fost nevoie de voi?