„Mami, noi mai stăm mult aici?” Povestea mea, dintr-un apartament de bloc din Brăila, între datorii, frică și trei copii care mă țin în picioare

„Mami, noi mai stăm mult aici?”

Asta m-a întrebat Rareș într-o seară, cu ghiozdanul trântit lângă ușă și cu ochii ăia ai lui, prea mari pentru un copil de 10 ani. În bucătărie fierbea o ciorbă lungită cu apă, în sufragerie plângea Ilinca, iar David îmi spunea pentru a treia oară că îi trebuie adidași pentru sport, că ai lui s-au rupt în vârf. Eu țineam telefonul în mână și mă uitam la ultimul mesaj de la fostul meu soț.

„Luna asta nu pot. Vorbim.”

Atât.

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Nu pentru că era prima dată. Ci pentru că deja nu mai știam din ce să tai. Din mâncare? Din lumină? Din copilăria lor?

Am 38 de ani și locuiesc într-un cartier de blocuri din Brăila. Sau mai bine zis, încerc să țin în viață o casă care nu e a mea cu adevărat. După divorț, judecătoria mi-a dat folosința locuinței, nu proprietatea. Adică stau cu copiii aici, dar oricând fostul meu soț poate forța o vânzare, o partiție, ceva. Trăiesc cu spaima asta în gât de doi ani. Doi ani de drumuri, hârtii, termene amânate și priviri reci pe holurile instanței.

Când a plecat în Germania, n-a zis direct că e pentru alta. A spus că merge „să facă bani”. După vreo trei luni, am aflat de la o verișoară de-a lui că stă cu o femeie într-un orășel de lângă Stuttgart. Eu eram acasă cu trei copii, cu facturile pe masă și cu frigiderul care suna a gol.

L-am sunat atunci.

„E adevărat?”

A tăcut puțin și după aia a zis, sec:

„Nu mai merge între noi de mult.”

„Și copiii? Cu ei cum nu mai merge?”

„Nu începe iar, Mariana.”

Mariana. Așa îmi zicea doar când nu-i mai păsa.

Lucrez part-time la un cabinet stomatologic. Iau 2.300 de lei. Când spun suma asta cu voce tare, parcă îmi vine să râd și să plâng în același timp. Din banii ăștia trebuie să împart totul în patru. Și de fapt în cinci, dacă pun la socoteală și frica. Că și frica mănâncă. Mănâncă somn, răbdare, putere.

Am depus dosar pentru sprijinul de monoparentală. Ba lipsește o adeverință, ba nu e bună o copie, ba „reveniți luna viitoare”. De parcă foamea copiilor mei poate să revină luna viitoare. De parcă lumina nu se taie azi.

Ai mei stau într-un sat din județul Galați. Când le-am spus că nu mai pot, mama a oftat și a zis:

„Ți-am zis noi să nu te măriți cu el.”

Tata nici măcar n-a ridicat ochii din farfurie.

„Acum descurcă-te.”

Cred că aia a durut aproape la fel de tare ca plecarea lui. Poate chiar mai tare. De la străini nu aștepți mare lucru. De la ai tăi, da.

Sora mea îmi mai trimite câte 100, 200 de lei când poate. Dar are și ea trei copii și un bărbat fără serviciu. Nu pot să mă agăț de ea la nesfârșit.

La școală, Rareș s-a schimbat. Se bate, răspunde urât, ia note mici. M-a chemat învățătoarea de două ori.

„Se vede că nu e figură paternă acasă.”

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se înroșesc obrajii.

„Se vede și că e un copil rănit?” am întrebat.

N-a mai zis nimic.

David, cel mic, încă mă întreabă dacă tati vine de Crăciun. În fiecare lună găsește câte un motiv nou să creadă. Iar Ilinca se agață de geaca mea la grădiniță de parcă, dacă îmi dă drumul, dispar și eu.

Pe scară, vecinele mă privesc cu mila aia care te jignește mai rău decât o ceartă. „Săraca…” „Ce viață…” Dar când am întrebat o dată dacă poate sta cineva o oră cu fetița cât fug după niște acte, brusc toată lumea avea treabă.

Mai rău au fost sfaturile.

„Dă-i temporar la un centru, măcar până te pui pe picioare.”

Am simțit că mi se taie genunchii.

O colegă mi-a zis direct, la cabinet:

„O femeie care nu-și poate crește copiii n-are ce să mai caute să țină casă.”

N-am răspuns. Dacă deschideam gura, ori plângeam, ori o plesneam. Și nu-mi permiteam nici una, nici alta.

Am ajuns și la psihoterapeut, prin programul de stat. După două luni de așteptare. Prima dată am stat pe scaun și n-am putut să spun nimic. Doar am plâns. Urât. Cu sughițuri. Cu rușine. Cu tot.

Apoi, încet, am început să mă ridic. Mi-am luat al doilea job, de acasă, la un call center în engleză. Lucrez seara, după ce adorm copiii. De multe ori adorm cu căștile pe urechi și cu laptopul deschis. Mă trezesc la 2 noaptea și mă sperii că am ratat vreun apel.

Fosta mea soacră mă sună din când în când.

„Tu l-ai alungat din casă.”

„Nu ți-ai știut păstra bărbatul.”

Într-o zi, n-am mai rezistat.

„Doamnă, dar fiul dumneavoastră și-a știut păstra copiii?”

A închis.

El răspunde rar. O dată pe lună, poate. Mereu promite.

„Trimit săptămâna viitoare.”

„Am avut niște cheltuieli.”

„Rezolv.”

Dar nimic nu se rezolvă. Eu tot eu cumpăr caiete, sirop de tuse, detergent, pâine. Eu duc, eu car, eu mint frumos când copiii întreabă de ce nu vine tati.

Acum stau cu telefonul în mână și mă uit la numărul unui avocat. Mă gândesc dacă să fac pasul pentru executarea silită a pensiei alimentare. Mi-e frică de bani, de procese, de nervi. Mi-e frică și de răzbunarea lui, sincer. Dar mi-e și mai frică de ziua în care copiii mei o să creadă că e normal să fii abandonat și să taci.

Eu încă trag. Încă mă țin. Dar sunt seri în care mă uit la ei cum dorm înghesuiți, unul cu mâna peste altul, și mă întreb cât mai pot să fiu și mamă, și tată, și avocat, și psiholog, și perete de sprijin, când eu abia mă mai țin dreaptă.

Voi ce ați face în locul meu? Ați merge mai departe cu executarea, chiar dacă riscați un război și mai urât?