Fratele meu a murit pe neașteptate, iar la câteva zile după înmormântare cumnata mea mi-a spus să nu mai calc niciodată în casa lui

„Nu mai veni aici, Teodora. Cheia nu mai e bună. Am schimbat yala.”

Atât mi-a spus Iulia în interfon, cu vocea aceea rece pe care am urât-o din prima zi în care a intrat în viața fratelui meu. Eu stăteam în fața blocului cu o sacoșă în mână, de parcă venisem la cineva străin, nu la casa în care am intrat aproape zece ani fără să bat. În sacoșă aveam coliva rămasă de la parastas și o cămașă pe care o găsisem la mine, uitată de Mihai acum luni bune.

Am ridicat ochii spre balconul lor. Erau încă acolo ghivecele puse de el, strâmbe, cum le lăsa mereu. Și pentru o secundă chiar am avut impresia că o să iasă și o să strige:

„Teo, iar ai venit fără să mă suni?”

Dar Mihai era la cimitir de șase zile.

A murit brusc, la 42 de ani. Infarct. A căzut în baie dimineața, înainte să plece la serviciu. M-a sunat Iulia plângând, sau mă rog, făcând acel fel de plâns care parcă se oprea când trebuia să răspundă la telefonul altcuiva. Eu am ajuns prima la spital după ea, deși locuiam în Berceni și ea era la 15 minute. Nu mai conta. Când am ajuns, era prea târziu.

Mihai a fost singurul meu frate. După ce au murit ai noștri, el a rămas omul meu. Ne certam, normal. Îmi spunea că sunt prea impulsivă, eu îi spuneam că e prea moale. Dar dacă mă suna la 11 noaptea să mă întrebe dacă am mâncat, răspundeam. Dacă aveam o problemă cu chiria, el îmi trimitea bani și zicea să nu-i dau înapoi. Așa era el.

Cu Iulia n-am mers niciodată bine. Ea mă privea ca pe o intrusă, eu o simțeam falsă. Mereu politică, mereu cu zâmbetul ăla subțire. La mese de familie îl corecta din priviri. Îi alegea hainele. Îi controla cheltuielile. Mihai o apăra.

„Teo, exagerezi.”

Poate exageram. Sau poate vedeam ce nu voia el să vadă.

După înmormântare, am vrut doar un lucru simplu: să intru în casa lui și să iau două-trei lucruri. Hanoracul lui gri, cana lui ciobită de cafea, albumul cu poze din copilărie pe care îl ținea el. Nimic de bani, nimic de valoare. Doar ceva care să miroasă a el.

Dar la notar am aflat altceva.

„Există un testament”, a spus femeia, fără să ridice prea mult ochii. „Domnul Mihai Stanciu lasă întreg patrimoniul soției sale, Iulia Stanciu.”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

„Tot?” am întrebat. „Adică… tot?”

Iulia stătea lângă mine, cu geanta pe braț și fața dreaptă.

„Era soția lui”, a zis notarul, de parcă îmi explica tabla înmulțirii.

N-am făcut scandal acolo. N-am putut. Mi se uscase gura. Nu pentru apartament sau bani. Deși, da, m-a durut și asta. M-a durut că fratele meu, omul care îmi spunea mereu „noi suntem familie, orice ar fi”, semnase o hârtie prin care eu dispăream complet. Ca și cum n-am existat.

Pe scările notarului, am prins-o de mână.

„Iulia, măcar lasă-mă să iau albumul și ceasul lui tata. Atât.”

Și-a tras mâna imediat.

„Teodora, nu începe. Mihai a decis. Respectă-i decizia.”

„Mihai n-ar fi vrut să rămân fără nimic de la el.”

„Nu știi tu ce a vrut Mihai.”

Ba știam. Sau credeam că știu. Și poate asta mă distrugea cel mai tare.

Trei zile mai târziu, o vecină din bloc m-a sunat.

„Să nu te superi că mă bag, dar am văzut-o pe Iulia coborând cu saci. Haine, pantofi… și un băiat căra o comodă. Cred că face curat.”

Curat. Așa a zis. Curat.

M-am dus imediat. Atunci a fost scena de la interfon. După ce mi-a zis să plec, am rămas jos, ca proasta, aproape o oră. La un moment dat a coborât cu două cutii. M-a văzut și s-a oprit scurt.

„Ce faci aici?”

„Vreau o fotografie cu noi doi. Una singură.”

A oftat. Nu de durere. De enervare.

„Teodora, nu pot gestiona și drama ta acum.”

Drama mea.

„Fratele meu a murit!” am țipat. „Nu drama mea. Fratele meu!”

S-a uitat în stânga și în dreapta, jenată că ne auzeau oamenii.

„Și soțul meu”, a zis printre dinți. „Eu am stat cu el în fiecare zi. Eu l-am dus la controale. Eu i-am suportat tăcerile, nervii, ratele, fricile. Tu veneai din când în când și crezi că îl știai.”

M-au lovit rău cuvintele astea. Pentru că aveau și puțin adevăr în ele. Da, eu nu eram acolo zilnic. Eu nu-i știam rutina de seară. Nu știam ce medicamente lua. Nu știam cât se certau pe bani. Dar îl știam pe Mihai al meu. Băiatul care mă lua de mână când eram mici și treceam strada la Obor. Omul care după moartea mamei a venit la mine cu ciorbă într-o oală și mi-a zis stângaci: „Mănâncă, că altfel cazi și tu.”

„Măcar spune-mi de ce”, am întrebat mai încet. „De ce m-a scos din tot?”

Iulia a tăcut câteva secunde. Apoi a zis ceva ce nu pot uita.

„Pentru că în ultimul an îi tot spuneai să mă lase. Pentru că îl puneai să aleagă.”

Am rămas mută. Da, avusesem o ceartă urâtă cu el înainte de Crăciun. Îi spusesem că nu mai e el, că s-a închis, că trăiește ca să nu o supere pe ea. El mi-a închis telefonul. Apoi ne-am împăcat, credeam eu. Mi-a adus cozonac în ianuarie. Am râs. Am zis că lăsăm prostiile.

Poate pentru mine a fost împăcare. Pentru el, poate nu.

În seara aia, vecina mi-a adus pe ascuns o cutie mică. „Am găsit-o lângă tomberon, cred că era de-a lui.” Înăuntru era o eșarfă veche de la tata, două poze îndoite și bricheta lui Mihai, deși el se lăsase de fumat de ani. M-am așezat pe gresia din bucătărie și am plâns cu cutia în brațe de parcă țineam o urnă.

Asta a rămas din fratele meu la mine. O brichetă, două poze și o durere pe care n-am unde s-o duc.

Și de atunci mă întreb: ce doare mai tare, moartea lui sau faptul că am aflat prea târziu că poate nu mai aveam loc în viața lui?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat pentru amintirile lui sau ați fi plecat ca să nu-l pierdeți a doua oară?