Am ajuns să-mi ascund oala cu sarmale în cuptor ca să nu mi-o golească socrul, iar soțul meu îmi spunea doar: „E tata, ce vrei să-i fac?”

Am știut că iar a fost pe la noi din clipa în care am deschis frigiderul și am văzut oala de ciorbă împinsă strâmb pe raft, cu capacul pus doar pe jumătate. Lângă ea, tava cu cartofi la cuptor era răvășită, de parcă cineva mâncase direct din ea, în picioare, pe fugă. Am rămas cu mâna pe ușa frigiderului și am simțit cum mi se urcă sângele în cap.

— Iar a venit tatăl tău? am întrebat, fără să mă mai întorc spre Mihai.

El era la masă, cu telefonul în mână. Nici nu s-a grăbit să răspundă.

— A trecut puțin, a zis. Îi era foame.

Îi era foame.

Atât.

Am râs scurt, din nervi. În oala aia era mâncarea pentru două zile. Pentru noi. Pentru copii. Pentru diminețile alea în care vin ruptă de la serviciu și nu mai am putere nici să mă descalț bine, darămite să mă apuc iar de gătit.

— Mihai, nu mai pot așa.

— Alina, te rog, nu începe iar.

„Nu începe iar.” Vorba lui preferată. De parcă eu căutam ceartă. De parcă mie îmi plăcea să mă uit cum dispare din casă mâncarea făcută din banii noștri, din timpul meu, din oboseala mea.

Tatăl lui, nea Vasile, stătea la trei străzi distanță. Avea cheia de la noi „pentru urgențe”. Numai că, la el, orice poftă devenise urgență. Venea când voia. La 11 dimineața, la 4 după-amiaza, uneori chiar și seara. Intra, striga din hol „Sunteți acasă?” și dacă nu era nimeni, își făcea singur de treabă prin bucătărie.

La început am tăcut. Mi-am zis că e bătrân, că poate se simte singur. I-am pus deoparte porții. I-am zis să mă sune și îi pregătesc ceva. Dar nu, el voia să vină când are chef, să ridice capace, să guste, să aleagă. Și mai lăsa și dezastru în urmă. Linguri murdare pe blat. Pâine ruptă și lăsată desfăcută. Resturi împinse înapoi în frigider, cât să-mi întoarcă stomacul pe dos.

Într-o joi am venit acasă mai devreme. Copiii erau la școală. Când am deschis ușa, l-am auzit din bucătărie.

— Asta e bună rău, mormăia.

Am intrat și l-am găsit cu cratița de tocăniță în față, cu o felie de pâine în mână. Mânca direct din polonic.

S-a uitat la mine și n-a părut nici măcar jenat.

— Ai făcut bună, Alina.

Am simțit că-mi tremură obrajii.

— Nea Vasile, nu e normal.

— Ce nu e normal? Sunt la băiatul meu acasă.

La băiatul meu.

Acolo m-a lovit cel mai tare. Nu „la voi”. Nu „la copii”. Nu „acasă la Mihai și Alina”. Doar la băiatul lui. Eu eram, ce? Femeia care gătește?

Seara, când a venit Mihai, am izbucnit.

— Ori vorbești cu el, ori vorbesc eu. Dar se termină.

Mihai și-a frecat fruntea, obosit, iritat.

— E tata și așa e el. Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Vreau să înțelegi că și eu trăiesc aici!

— Exagerezi.

Cuvântul ăla m-a durut mai rău decât toate oalele goale. Exagerez. Eu, care făceam liste, socoteli, împărțeam salariul până la ultimul leu, ca să avem și pentru rata la bancă, și pentru pachetul copiilor, și pentru detergent, și pentru carne. Eu exagerez.

Două zile n-am mai zis nimic. Dar în mine fierbea tot. Sâmbătă dimineață, când l-am auzit iar la ușă, nici n-am mai așteptat.

— Nea Vasile, trebuie să vorbim.

A rămas cu mâna pe clanță și s-a uitat la mine lung.

— Ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat că nu mai merge așa. E casa noastră. Nu puteți să veniți zilnic, fără să anunțați, și să mâncați din tot ce gătesc pentru familie.

Mihai era în spatele meu. Tăcut. Ca de obicei. Măcar nu plecase din cameră.

— Vai de mine, acum îmi scoți ochii pentru o farfurie de mâncare? a zis socrul, ridicând tonul.

— Nu e o farfurie. E lipsă de respect.

S-a făcut liniște. Din sufragerie se auzea desenele copiilor. Atât.

— Eu v-am crescut, eu l-am ținut pe Mihai în școală, eu… acum sunt străin?

Mihai a făcut un pas.

— Tată…

Apoi s-a oprit. Eu l-am privit și, sincer, pentru o secundă am crezut că iar mă lasă singură.

Dar n-a făcut-o.

— Tată, Alina are dreptate, a zis încet. Trebuia să-ți spun demult. Nu e în regulă să vii fără să anunți.

Cred că și nea Vasile a fost mai șocat decât mine.

S-a așezat pe scaun fără să ceară voie. Parcă se micșorase puțin.

— Am crezut că… dacă sunteți ai mei…

Vocea lui nu mai era tăioasă. Era mai mult tristă. Și atunci, în ciuda nervilor mei, am văzut altceva. Un om rămas singur după moartea soției, care se agăța de casa noastră ca să nu simtă cât de goală e a lui.

Dar tot trebuiau puse limite. Altfel ne distrugea liniștea.

Am tras aer în piept.

— Nu sunteți străin. Dar nici noi nu mai putem așa. Haideți să facem altfel. Veniți duminica la prânz. Stăm împreună, mâncăm împreună, cu drag. Dar în rest, vă rog să ne sunați înainte. Și fără cheia folosită așa, oricând.

A strâns buzele. A părut că vrea să se supere iar. După câteva secunde, a scos cheia din buzunar și a pus-o pe masă.

— Bine. Duminica.

Atât a zis.

Nu ne-am îmbrățișat. Nu s-a rezolvat ca în filme, dintr-o dată. Primele două săptămâni a mai sunat de două ori și a întrebat ciudat, aproape înțepat, dacă „are voie” să treacă. Dar încet-încet s-a așezat totul.

Acum vine duminica. Pun masa mai mare. Copiii îl așteaptă. El aduce, de multe ori, pâine caldă sau prăjituri de la cofetăria din colț. Stă, mănâncă, povestește și pleacă.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, nu mai tresar când aud cheia în scară.

Câteodată nu conflictul te rupe, ci tăcerea celui de lângă tine. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am greșit că am pus limite în propria casă?