„Semnează odată!” Mi-au vândut casa copilăriei la câteva săptămâni după ce l-am îngropat pe tata

„Semnezi sau nu semnezi?”

Vocea lui Cătălin a spart liniștea din sufrageria în care încă mirosea a lumânări stinse și a hainele tatei. Avea dosarul pe masă, lângă farfuria cu colivă rămasă de la pomană. M-am uitat la el și mi s-a făcut greață. Nici nu trecuseră trei săptămâni de când îl coborâserăm pe tata în pământ.

„Nici nu s-a răcit bine locul…” am zis încet.

„Irina, te rog, nu începe iar”, a oftat și Sorin, fără să mă privească. „Avem de făcut succesiunea. Asta e procedura.”

Procedura. Ce cuvânt rece.

Casa noastră din Ploiești nu era mare. Două camere, un hol îngust, bucătăria mică și curtea în care tata punea roșii în fiecare primăvară, chiar și când îl dureau genunchii. Pe gard încă era sfoara pe care usca ardei. În debara era geaca lui veche de lucru. În sertarul din dormitor, ochelarii și ceasul care se oprea mereu la fără zece. Pentru mine, toate astea erau tata. Pentru frații mei, deveniseră „bunuri”.

Cătălin era plin de nervi de când rămăsese în urmă cu ratele. Soția lui nu mai vorbea cu el decât despre bani. Sorin avea și el necazurile lui, un credit, două fete la școală, salariu mic. Eu știam toate astea. Nu eram oarbă. Dar mă durea felul în care s-au repezit pe casă, ca și cum moartea tatei le dăduse, în sfârșit, o soluție.

„O vindem, împărțim la trei și terminăm bâlciul”, a zis Cătălin, lovind masa cu degetele. „Ce atâta dramă?”

Atunci am simțit cum îmi țiuie urechile.

„Bâlci?” am întrebat. „Aici ne-a crescut omul ăsta singur după ce a murit mama. Aici a stat nopți întregi să ne facă teme la lanternă când se lua curentul. Aici—”

„Și ce vrei? Să facem muzeu?” m-a tăiat el.

N-am mai putut vorbi câteva secunde. M-am dus direct în camera tatei. Patul era făcut cum îl lăsasem după înmormântare. Pe noptieră, icoana mică și cutia de pastile. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng urât, din ăla cu sughițuri, fără să-mi pese că mă aud.

Sorin a intrat după mine.

„Irina, ascultă-mă puțin.”

„Nu vreau.”

„Ba ascultă. Nici nouă nu ne e ușor. Dar tu vorbești de parcă numai pe tine te-a durut.”

M-am ridicat și m-am uitat la el.

„Nu. Vorbesc de parcă eu sunt singura care nu a uitat că tata încă nici nu a împlinit patruzeci de zile.”

A tăcut. Și în tăcerea aia am văzut că nu mai eram frați, eram tabere.

Eu voiam să păstrez casa. Nu ca să îi scot pe ei din drepturi. Le-am spus clar că le dau partea lor în timp, în rate, cum pot. Lucram la o farmacie, nu aveam averi. Dar eram dispusă să strâng, să fac credit, să mă descurc. Voiam măcar să rămână casa între noi. Voiam să păstrez masa din bucătărie, fotoliul în care adormea tata la meci, mașina de cusut a mamei. Lucruri care pentru alții poate nu valorau nimic. Pentru mine valorau tot.

Cătălin a râs când a auzit.

„În rate? Și eu ce le spun la bancă, să aibă răbdare că Irina e sentimentală?”

„Nu fi nesimțit”, i-am spus, tremurând.

„Nesimțit e că ne ții pe loc.”

De acolo s-a rupt totul.

Au urmat drumuri la notar, telefoane închise, mesaje seci. „Trimite actele.” „Ai vorbit cu evaluatorul?” „Când vii să ridici ce vrei?” Atât. Niciun „ce mai faci?”, niciun „ai mâncat ceva?”, nimic. De parcă eu eram o piedică administrativă, nu sora lor.

Într-o sâmbătă, am ajuns la casă și i-am găsit în curte cu un domn de la agenție. Îi arătau pivnița. Cătălin vorbea despre „potențialul terenului”. Terenul. Curtea în care tata ne făcea leagăn din frânghie devenise teren.

„N-ați avut nici măcar bunul-simț să mă anunțați?” am țipat.

Sorin și-a frecat fruntea.

„Te-am anunțat. Nu răspunzi.”

„Pentru că nu mai pot! Nu mai pot să aud numai de bani!”

Agentul s-a retras stânjenit spre poartă. Cătălin s-a apropiat de mine, roșu la față.

„Banii ăștia sunt reali, Irina. Am datorii reale. Tu trăiești din amintiri.”

„Da”, i-am zis. „Și tu din ce trăiești? Din bucăți de tată vândute la metru?”

M-a privit o secundă, lung, de parcă nu mă mai cunoștea. După aia a plecat.

Casa s-a vândut în două luni.

În ziua în care am predat cheile, am intrat singură pentru ultima dată. Am luat ceasul tatei, geaca lui și caietul mamei cu rețete. Atât am putut. Restul a rămas acolo: soba crăpată, perdelele spălate de mii de ori, urmele de pe tocul ușii unde tata ne măsura înălțimea cu creionul.

Când am ieșit, noii proprietari vorbeau deja despre renovare. „Dărâmăm peretele ăsta.”

Am simțit că-mi fuge pământul.

Banii au intrat în cont și au ieșit repede, bănuiesc. Rate, datorii, nevoi. Viața. Nu i-am întrebat. Nici ei pe mine.

De atunci au trecut doi ani. Cătălin mi-a scris de două ori, sec, de sărbători. Sorin a încercat cândva să mă sune, dar n-am răspuns. Poate că unii o să zică faptul că exagerez. Că o casă e doar o casă. Că sângele apă nu se face.

Numai că eu i-am văzut cât de ușor au pus preț pe tot. Pe pat, pe curte, pe obiecte, pe liniștea noastră. Și, fără să-și dea seama, au pus preț și pe mine.

N-am rupt legătura pentru bani. Am rupt-o în clipa în care am înțeles că, pentru ei, tata se transformase mai repede în moștenire decât în dor.

Voi ce ați fi făcut în locul meu?

Se poate ierta așa ceva sau sunt răni care, oricât trece timpul, rămân deschise?