Fiica mea m-a rugat să-l iert pe tatăl ei după ce i-am descoperit aventura. Dar eu nu mai puteam rămâne în căsnicia aceea

— Dacă pleci, înseamnă că nu-ți pasă de mine!

Ioana stătea în ușa bucătăriei, desculță, cu telefonul strâns în palmă. Avea cincisprezece ani și plângea de furie. Pe masă, lângă farfuria ei cu omletă rece, pusesem verigheta.

Andrei privea în jos. Nu-i spusese că voiam să plec fiindcă avea o altă femeie de aproape un an. Îi spusese doar că mama nu mai vrea să fie o familie.

— Spune-i și de ce, am zis.

— Monica, nu în fața copilului.

Atunci am împins scaunul atât de tare, încât s-a lovit de calorifer.

Cu două seri înainte, telefonul lui vibrase pe mașina de spălat. Eu scoteam prosoapele. Pe ecran apăruse un mesaj de la Cristina: „Mi-ai promis că după ziua Ioanei îi spui.”

Ziua Ioanei fusese în februarie. Eram în octombrie.

Când l-am întrebat, n-a negat. S-a așezat pe marginea căzii și și-a frecat fața.

— N-am știut cum să ies din asta.

M-am uitat la cămașa pe care tocmai i-o spălasem. În buzunar îi găsisem dimineață bonul de la un restaurant. Îmi spusese că mâncase covrigi, fiindcă avusese mult de lucru.

Nouă ne amâna înlocuirea frigiderului de șase luni.

A doua zi a venit mama lui, Viorica, cu o cratiță de sarmale. A pus-o pe aragaz și m-a întrebat dacă nu cumva îl neglijasem.

— Bărbații mai calcă strâmb. Nu destrami casa pentru o proastă.

— Nu ea mi-a promis nimic.

— Și fata? La fată te gândești?

Mă gândeam numai la ea. Tocmai asta mă ținea trează: dacă plecam, îi schimbam viața; dacă rămâneam, ce avea să învețe uitându-se la mine?

Ioana nu mi-a vorbit trei zile. Bunica îi spusese că puteam repara lucrurile, dar eram prea mândră.

Andrei a început să vină devreme acasă. A schimbat becul de pe hol, a cumpărat flori și mi-a propus să plecăm un sfârșit de săptămână la munte.

— Încerc și eu, ce vrei să mai fac?

— Să nu mă grăbești să te iert.

A trântit cheile pe masă.

— Deci orice fac e degeaba.

Atunci am înțeles că voia să termin repede cu durerea, fiindcă îl incomoda.

Nu am plecat eroic. Am stat încă șapte săptămâni în apartamentul nostru din Ploiești. Lucram la contabilitatea unei firme mici și salariul meu nu ajungea lejer pentru chirie, facturi și pregătirea Ioanei la matematică.

Seara făceam calcule pe spatele unor plicuri. Uneori închideam caietul și mă gândeam că poate puteam suporta. Alte femei suportau, nu?

Apoi îl auzeam râzând la telefon în balcon și mi se făcea rău.

Am găsit o psihologă la recomandarea medicului de familie. Prima ședință am petrecut-o explicând de ce, poate, eram și eu vinovată.

— Ce v-ați dori, dacă n-ar trebui să împăcați pe nimeni? m-a întrebat.

N-am știut să răspund. Am plâns fiindcă nu știam.

Am depus cererea de divorț într-o joi. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât avocata mi-a ținut foaia cât am semnat.

Andrei mi-a spus că o să regret. Viorica n-a mai răspuns la salut.

Ioanei i-am zis doar adevărul pe care îl putea duce:

— Tata a avut o relație cu altcineva. Nu trebuie să alegi între noi. Dar nici eu nu pot rămâne soția lui doar ca să nu se schimbe nimic.

— Puteai să mai încerci, a șoptit.

— Am încercat, mamă. Tu n-ai văzut tot.

Ne-am mutat într-un apartament închiriat, cu mobilă veche și o ușă care se închidea numai dacă o ridicai puțin. Ioana și-a ales camera mică, fiindcă avea fereastra spre un tei.

Primele luni au fost grele. Ea mergea la tatăl ei, iar eu rămâneam cu televizorul pornit, ca să nu fie liniște. Au fost seri când aproape l-am sunat. Mi-era dor de omul cu care crezusem că trăiesc.

Terapia nu m-a vindecat repede. M-a ajutat să nu mă mai cert cu mine pentru fiecare zi proastă.

Într-o duminică, Ioana m-a găsit făcând clătite. Mi-a luat farfuria din mână.

— Știi că nu mai tresari când auzi telefonul?

Nici nu observasem.

Acum încă socotesc banii înainte de cumpărături. Încă mă doare câteodată. Dar în casa noastră putem vorbi fără să ne fie teamă de răspuns.

Nu știu dacă Ioana mă va înțelege pe deplin vreodată. Sper doar să nu creadă că, pentru a fi o mamă bună, trebuie să te lași mereu pe ultimul loc.