I-am împrumutat mamei mașina pentru un control medical. Fratele meu a făcut-o praf, iar ai mei mi-au cerut tot mie să-mi cer iertare

— Nu mai face atâta scandal pentru niște fiare, Irina. Fratele tău putea să moară.

Mama stătea între mine și mașina mea, de parcă bara atârnată și farul spart ar fi fost ceva rușinos ce trebuia acoperit cu trupul. Radu fuma lângă intrarea blocului. Nici măcar nu se uita la mine.

— Dar n-a murit. A lovit o mașină parcată. Acum întreb cine plătește.

— Iar începi cu banii, a zis el.

Aveam genunchii moi. Nu de furie, încă. De frică. Luni trebuia să ajung la serviciu, apoi s-o iau pe Mara de la grădiniță. Locuiam la marginea orașului, iar autobuzul venea când venea.

Cu o zi înainte, mama mă sunase să-i împrumut mașina pentru un control la cardiologie. Tata avea treabă la țară. I-am dus cheile seara și i-am pus în torpedou banii pentru parcare.

— Ai grijă de ea, mamă. Știi cât am tras.

— Parcă nu m-ai cunoaște.

O cunoșteam. Sau așa credeam.

Mașina o cumpărasem după divorț, din economii și un credit pe care încă îl plăteam. Lucram la contabilitatea unui depozit, iar seara mai țineam actele pentru două firme mici. Nu era vreo minunăție, dar pentru mine însemna să nu mă rog mereu de cineva.

Sâmbătă dimineață, mama îi dăduse cheile lui Radu. Avea de luat o mașină de spălat găsită ieftin.

— Mi-a spus că durează jumătate de oră, mi-a explicat ea.

— Și de ce nu m-ai întrebat?

Și-a aranjat mâneca hainei.

— Știam că te superi degeaba.

Asta m-a durut. Știa că aș fi spus nu și hotărâse că răspunsul meu nu conta.

Radu lovise o mașină când ieșea din parcare. Făcuse constatarea amiabilă. Asigurarea mea urma să acopere paguba celuilalt, nu și reparația mea. Eu nu aveam asigurare facultativă. Abia îmi permiteam cheltuielile obișnuite.

Luni am primit devizul: 13.800 de lei.

Am rămas pe scaunul din atelier, cu hârtia în poală. Mecanicul mi-a adus un pahar cu apă fără să mă întrebe nimic.

I-am trimis fotografia lui Radu.

„N-am de unde”, mi-a răspuns.

L-am sunat.

— Nici eu n-am. Poți să plătești în rate. Stabilim ceva.

— Nu mă lega tu pe mine de datorii. Mama mi-a dat mașina, vorbește cu ea.

— Dar tu conduceai.

— Bine, Irina. Tu n-ai greșit niciodată.

Mi-a închis.

Seara, tata m-a chemat la ei. Mama pusese ciorbă pe masă, ca și cum urma să discutăm ceva neplăcut și apoi să mâncăm liniștiți.

— Trebuie să existe înțelegere între frați, a început tata.

— Există. Nu-i cer toți banii mâine.

— Tu ai serviciu stabil. El se descurcă mai greu.

Radu avea treizeci și patru de ani. Stătea în apartamentul bunicii, fără chirie. Eu plăteam chirie, rată și grădiniță. Dar la noi „te descurci” însemna, de când mă știam, că mai puteai duce ceva.

Mama a împins spre mine un plic.

— Avem două mii. Îți dăm noi și închidem povestea.

Am recunoscut plicul. Pe el scria, cu pixul tatei, „lemne”.

— Nu vreau banii voștri pentru iarnă.

— Atunci ce vrei? a izbucnit mama.

— Să spună că a greșit. Să plătească el. Puțin câte puțin, dar el.

Tata s-a ridicat.

— Pentru o mașină ajungi să-ți întorci familia împotrivă?

M-am uitat la farfuria neatinsă. Îmi venea să plâng, dar știam că, dacă începeam, discuția avea să devină despre cât de sensibilă sunt.

— Eu am venit să vorbim despre reparație. Voi mă certați fiindcă am cerut-o.

Am plecat fără plic.

Am reparat mașina cu un împrumut de la casa de ajutor reciproc. Două săptămâni m-am dus cu autobuzul și am rugat o vecină s-o ia pe Mara. Seara, fiica mea mă întreba de ce nu mai mergem la bunica.

Nu știam cum să-i explic fără să-i stric dragostea pentru ei.

După trei săptămâni, Radu mi-a trimis cinci sute de lei. Fără mesaj. I-am scris cât mai rămânea și l-am întrebat ce sumă putea plăti lunar.

„Chiar ții socoteala?”

„Da.”

De atunci, mama spune că m-am răcit. Îi răspund la telefon, o duc la medic dacă pot, dar cheile rămân la mine. De Paște am trecut cu Mara pentru o oră. N-am discutat despre datorie, dar nici n-am spus că o șterg.

Mi-e dor să mă simt în largul meu lângă ei. Dar de ce liniștea noastră trebuie plătită mereu de cel care nu face scandal?