Soacra mi-a spus că e datoria mea să gătesc pentru toată familia. De ziua soțului meu, am pus șorțul pe masă și am spus „nu”

— Cum adică n-ai pus sarmalele? Mâine e ziua băiatului meu!

Soacra mea stătea în bucătărie, cu sacoșa de varză lângă picior. Eu țineam o farfurie udă. În sufragerie, Andrei se prefăcea că repară o jucărie de-a Marei.

— N-am pus nimic. Comandăm mâncare sau mergem undeva. Eu nu gătesc pentru douăsprezece persoane.

Doina s-a uitat spre fiul ei.

— Auzi cum vorbește nevastă-ta?

Aveam mâinile crăpate de detergent și o migrenă începută de dimineață. Dar pe mine m-a durut privirea lui Andrei. Expresia aceea care îmi cerea, fără cuvinte, să cedez iar.

Eram căsătoriți de opt ani. La început, vizitele familiei lui însemnaseră o ciorbă și o tavă de cartofi. Apoi apăruseră aperitivele, friptura, salata de boeuf, prăjitura de casă. Totul trebuia făcut de mine, fiindcă „tu ești gospodina”.

Lucram la contabilitatea unui depozit. Plecam dimineața cu Mara spre grădiniță, ajungeam acasă după șase și adormeam uneori lângă ea, îmbrăcată. Andrei lucra și el mult. Numai că oboseala lui avea voie să se vadă.

A mea se chema proastă dispoziție.

Înaintea fiecărei vizite, spălam baia, schimbam prosoapele, făceam cumpărăturile. După, strângeam farfurii cu mâncare neatinsă și frecam aragazul. Ei stăteau la cafea.

— Lasă, iubita mea, te ajut după ce pleacă, spunea Andrei.

După ce plecau, îl găseam dormind pe canapea.

Cu trei zile înainte de aniversarea lui, i-am arătat lista de cumpărături. Aproape nouă sute de lei, cu băuturi și tort. Tocmai plătiserăm rata și antibioticul Marei.

— Nu avem de unde, i-am spus. Și eu nu mai pot. Serios, nu mai pot.

— Facem ceva simplu.

— Simplu pentru cine?

Atunci stabiliserăm să comandăm pizza și să cumpărăm un tort mic. Crezusem că ne înțeleseserăm. Numai că Andrei nu-i spusese mamei lui.

Acum, ea era în bucătăria mea, așteptând să mă rușinez.

— Eu am crescut doi copii și am făcut mese pentru douăzeci de oameni, a zis. N-am murit.

— Știu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fac și eu la fel.

A strâns buzele.

— O femeie ține casa. Dacă nici de ziua bărbatului ei…

Am pus farfuria jos prea tare. S-a ciobit pe margine.

— Casa o țin în fiecare zi. Singură. Asta încerc să vă spun.

Andrei a apărut în ușă.

— Hai să nu ne certăm pentru niște mâncare.

Mi-au dat lacrimile de nervi.

— Nu mă cert pentru mâncare. Mă cert fiindcă tu le inviți pe toate rudele și pe urmă mă întrebi unde ținem șervețelele.

Mara venise pe hol, cu un ciorap în mână.

— Mami, iar n-ai timp să stai cu mine?

N-a mai zis nimeni nimic.

Am dus-o în cameră și am ajutat-o să se îmbrace. Îmi tremurau degetele. M-am așezat lângă ea pe covor și, pentru prima dată în ziua aceea, n-am făcut nimic util.

Din bucătărie se auzeau șoapte. Apoi vocea Doinei:

— Dacă o lași acum, așa o să fie mereu.

Am așteptat răspunsul lui. Mi-era rușine cât de tare îl așteptam.

— Mamă, noi hotărâserăm deja să comandăm. Eu nu ți-am spus.

— Și eu ce le zic oamenilor?

— Că îi invităm la tort și pizza. Dacă vor să vină.

Nu mi-a trecut supărarea când l-am auzit. Eram ușurată, dar mă gândeam că trebuise să plâng ca să spună ceva.

Doina a plecat cu varza. La ușă a zis că nu mai are rost să vină mâine. Andrei n-a alergat după ea. A închis încet și a rămas cu mâna pe clanță.

— Am crezut că, dacă tac, trece, mi-a spus.

— Trecea peste mine.

S-a așezat pe marginea patului. Nu mi-a cerut să-l iert atunci. A luat telefonul și a sunat rudele, pe rând. Le-a explicat el schimbarea.

A doua zi au venit șapte persoane. Doina a apărut ultima, cu o prăjitură. A fost rece, dar a intrat. Când s-au golit primele farfurii, Andrei le-a strâns fără să mă întrebe nimic.

Nu s-a schimbat totul într-o după-amiază. Încă ne certăm despre lucruri pe care el nici nu le observă. Dar următoarea vizită am stabilit-o împreună, inclusiv cine cumpără și cine spală.

Eu încă mă simt vinovată când stau jos și altcineva strânge masa. Cât de mult trebuie să te obișnuiești cu oboseala ca odihna să ți se pară o greșeală?