Patru luni le-am spus copiilor că tatăl lor muncește în Germania. Adevărul era că divorțasem, iar el locuia la două cartiere distanță

— Nu e în Germania, Elena. L-am văzut ieri în piață. Cât ai de gând să-i mai minți?

Am strâns cana atât de tare, încât m-a durut degetul prins în toartă. Din camera copiilor se auzea tabla înmulțirii. Irina îl asculta pe fratele ei mai mic, iar eu stăteam în bucătărie cu Doina și mă rugam să vorbească mai încet.

— Închide ușa, am șoptit.

— Ușa o închid. Dar ei tot trebuie să afle.

Divorțasem de patru luni. Pe copii îi lăsasem la mama în dimineața când merseserăm la notar. Îi spusesem că avem de rezolvat niște acte pentru plecarea lui Sorin la muncă.

Minciuna începuse înainte să primesc certificatul de divorț.

Sorin plecase din apartament după o iarnă cu facturi restante și certuri purtate în șoaptă, ca să nu audă copiii. Eu lucram la brutărie, în schimbul de dimineață. El făcea instalații, dar banii veneau când veneau. Ne reproșam orice, până și lumina uitată pe hol.

În ultima seară mi-a spus:

— Nu mai pot să stau aici numai ca să pară că avem o familie.

Nu l-am oprit. Asta mi-a fost cel mai greu să recunosc după aceea: o parte din mine răsuflase ușurată când închisese ușa.

Dar a doua zi, când Irina a întrebat unde e tata, n-am putut să-i spun.

— A plecat în Germania. Strânge bani, să ne fie mai bine.

Avea unsprezece ani. Vlad avea șapte și voia să știe dacă acolo se vând aceleași cereale.

L-am sunat pe Sorin și l-am rugat să nu mă contrazică. Doar câteva săptămâni, până găseam momentul potrivit.

— Elena, nu-i bine.

— Atunci trebuia să te gândești înainte să pleci!

A tăcut. Și a intrat în minciună cu mine.

Vorbea cu ei seara la telefon, din garsoniera închiriată la două cartiere distanță. Când întrebau de ce nu pornește camera, spunea că nu merge bine internetul. Îmi trimitea banii pentru copii, iar eu îi prezentam drept primele câștiguri din străinătate.

Mama mă suna duminica.

— Să-i spui să nu se rupă cu munca. Banii nu sunt totul.

Mă usturau obrajii. Ea ne aducea ouă, cartofi și câte o sută de lei împăturită într-un șervețel. Eu îi mulțumeam și o mințeam mai departe.

Mi-era frică de întrebări. De mila rudelor. De vecina care avea să spună că femeia trebuie să mai lase de la ea. Mi-era frică și de mama, care îndurase o căsnicie grea și numise asta răbdare.

Doina m-a ascultat până la capăt, lângă aragazul pe care fierbea supa.

— Și pentru frica asta o lași pe Irina să creadă că taică-său o să intre pe ușă cu o valiză?

— Nu știi cum e.

— Nu. Dar am văzut calendarul din camera ei.

M-am dus după ce a plecat. Pe ultima zi de școală, Irina desenase o inimă și scrisese: „Poate vine tata”.

M-am așezat pe marginea patului. Ea și-a tras caietul spre mine.

— I-am făcut și o listă cu ce vreau să-i povestesc.

În seara aceea l-am sunat pe Sorin.

— Mâine le spunem. Vii și tu.

Am pus patru farfurii pe masă, deși nu-mi era foame. Când l-au văzut, Vlad i-a sărit în brațe. Irina s-a uitat la mine.

— De ce nu ne-ai spus că vine?

N-am găsit o intrare blândă.

— Tata n-a fost în Germania. Noi am divorțat. Nu mai suntem soț și soție.

Vlad a rămas cu mâna pe geaca lui. Irina și-a împins scaunul înapoi.

— De când?

I-am spus. A numărat lunile pe degete, apoi a întrebat:

— Și când plângeam că mi-e dor, tu știai că e aici?

— Da.

N-am adăugat nimic. Orice explicație ar fi sunat ca o scuză.

Sorin a încercat să vorbească, dar ea l-a oprit:

— Și tu ai mințit.

Au urmat seri în care Irina îmi răspundea doar dacă era nevoie. Vlad întreba dacă divorțul se poate strica, să fim iar împreună. Le răspundeam, chiar când aceleași întrebări mă găseau fără putere.

Mamei i-am spus a doua zi. A plâns, apoi m-a întrebat de ce o crezusem atât de străină încât să nu-i pot spune.

Încă nu m-a iertat de tot. Nici copiii. Dar acum știu unde merge tata sâmbăta și când se întorc de la el.

Îmi spun că i-am mințit ca să nu-i doară. Cât din durerea lor am vrut s-o evit și cât din rușinea mea?