Am cheltuit economiile de-o viață pentru nunta fiicei noastre. Când a deschis plicul de la noi, ne-a întrebat dacă nu ne este rușine

— Două mii de lei? Atât ați pus voi, părinții mei?

Andreea ținea plicul desfăcut deasupra mesei din bucătărie. Încă avea sclipici în păr de la nuntă. Soțul meu, Petre, și-a tras mânecile peste încheieturi, de parcă îi era frig, deși era august.

— Mamă, noi am plătit restaurantul, muzica… am început eu.

— Asta a fost nunta. Eu vorbesc despre dar. Părinții lui Radu au pus zece mii.

Mi-a venit să-i spun că mai aveam șase sute patruzeci de lei în cont. Dar mi-a fost rușine. Și rușinea aia ne-a costat aproape doi ani.

Lucrasem treizeci și patru de ani într-o fabrică de confecții. Petre fusese electrician. Strânseserăm optzeci și șase de mii de lei, puțin câte puțin, într-un depozit pe care îl numeam «pentru bătrânețe».

Din banii aceia urma să schimbăm centrala și să-i facem lui Petre lucrarea dentară. Mânca numai pe partea stângă, dar mereu zicea că mai merge.

Când Andreea ne-a spus că se mărită, am zis noi primii:

— Nunta o facem noi. Voi să porniți fără datorii.

Nu ne-a cerut totul. Asta trebuie s-o spun cinstit. Noi am tot încuviințat: sala mai scumpă, formația recomandată, aranjamentele care costau cât pensia mea pe o lună. Când întreba dacă ne permitem, răspundeam:

— Pentru tine avem.

Așa ne-am mințit și pe noi.

La final, cu toate plățile, ajunseserăm la optzeci și patru de mii de lei. Ultimele două mii le puseserăm în plic, să nu mergem «cu mâna goală» la nunta plătită de noi.

În dimineața aceea, Andreea nu voia să audă socoteli.

— Toată lumea o să creadă că nu v-a păsat. M-am făcut de râs când am numărat banii cu Radu.

Petre s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a zgâriat gresia.

— Atunci să-ți fie rușine cu noi. Dar la masa asta nu mai stau să mă cântărești în plicuri.

A plecat pe balcon. Ea și-a luat geanta. Eu am rămas cu trei cești de cafea și cu farfuria de plăcintă neatinsă.

La început am sunat-o zilnic. Apoi săptămânal. Răspundea scurt, iar dacă întrebam când vine, spunea că are treabă. După o vreme nici nu mai răspundea.

Radu mi-a scris o dată că ar fi bine «să lăsăm lucrurile să se liniștească». Nu știu cât știa. Eu i-am trimis înapoi doar: «Bine».

De Crăciun am făcut sarmale pentru șase persoane, din obișnuință. Petre a împărțit jumătate vecinei și a spus că am pus prea mult cimbru. Niciunul n-am pomenit scaunul gol.

Banii au început să se simtă în lucruri mici. Amânam dentistul. Număram pastilele până la pensie. Când s-a stricat centrala, am încălzit apă pe aragaz trei săptămâni.

Nu i-am spus Andreei. O parte din mine voia să ne înțeleagă fără să fie nevoie să-i arăt facturile. Altă parte se temea că ar crede că-i cerem banii înapoi.

După aproape doi ani, a venit să-și ia diploma de facultate. Eu eram la farmacie. Petre i-a spus să caute în dulapul din sufragerie, în dosarul albastru.

Acolo țineam și caietul nunții, facturile, chitanța depozitului închis. Când m-am întors, stătea la masa din bucătărie. Aceeași masă.

— Mamă… voi atât aveați? Toți banii?

Am pus sacoșa jos.

— Da.

— Și de ce nu mi-ați spus?

M-am așezat greu.

— Pentru că ne plăcea să crezi că putem orice. Și pentru că tu ai plecat înainte să ne asculți.

A început să plângă fără să-și acopere fața.

— Am fost rea. N-am nicio scuză. Îmi pare rău pentru ce am spus și pentru tot timpul ăsta.

Petre se uita la mușamaua mesei. După un timp, a întrebat:

— Chiar ți-a fost rușine cu noi?

Ea s-a apropiat, dar nu l-a atins.

— Atunci m-am gândit numai la mine. Acum mi-e rușine de mine.

Nu ne-am îmbrățișat imediat. Am stat mult de vorbă. Despre bani, despre comparații, despre promisiunile noastre fără limită. I-am spus că nu vrem să ne întrețină, dar nici nu mai putem pretinde că n-avem nevoie de nimic.

Acum vine duminica. Uneori aduce cumpărături, alteori doar pâine caldă. Petre încă are zile când e tăcut, iar ea nu se mai supără că iertarea merge încet.

Eu încă mă întreb de ce ne-a fost mai ușor să golim un cont decât să spunem: «Atât putem».

Poate că și copiii trebuie să învețe să întrebe, nu doar părinții să ofere.