Am aflat că fiica mea e însărcinată în șase luni, iar cealaltă bunică știa deja tot. Când am întrebat de ce mi-a ascuns, răspunsul ei m-a durut mai tare decât tăcerea

— În șase luni? Irina, tu ești însărcinată în șase luni și eu aflu de pe hol?

Certificatul ei de naștere mi-a alunecat din mână. Venisem să i-l aduc pentru cununie, la doamna Doina, unde locuia cu Andrei de câteva luni. Fiica mea stătea în pragul bucătăriei, cu bluza ridicată puțin peste burtă. Cealaltă femeie ținea în mână un centimetru de croitorie.

Tocmai măsurau cât trebuia lărgită rochia.

— Mamă, nu începe aici.

Am întins mâna spre burta ei. Irina s-a retras.

Gestul acela mic m-a lăsat fără aer.

Am patruzeci și nouă de ani și conduc un depozit de distribuție de lângă Ploiești. Am început la facturi, într-un birou fără căldură, pe vremea când soțul meu, Cătălin, rămăsese fără serviciu. Aveam rate, întreținere restantă și un copil care cerea bani pentru excursii.

Mi-am promis că Irinei nu-i va lipsi nimic.

Și m-am ținut de promisiune, cum am știut eu. Telefon bun, meditații, facultate, avans pentru o mașină mică. Numai că, între toate lucrurile plătite, au rămas destule lucruri netrăite.

La serbarea din clasa a patra am trimis-o pe mama. La ședințele cu părinții mergea Cătălin. Când Irina plânsese după prima despărțire, eu aveam inventar.

— Vorbim duminică, iubita mea.

Duminică îmi spusese că nu mai contează. M-am bucurat că îi trecuse.

Acum, în bucătăria doamnei Doina, am întrebat:

— Ea de când știe?

Irina și-a coborât bluza.

— De la început.

— Și eu ce sunt? Bună numai să vă dau bani?

Doina a pus centimetrul pe masă.

— Vă las puțin singure.

Am urât-o atunci. Pentru papucii Irinei de lângă ușa ei, pentru borcanul cu biscuiți de pe masă, pentru felul în care fiica mea îi căutase privirea înainte să-mi răspundă.

— Nu ți-am cerut bani, mamă.

— Dar puteai să-mi spui!

— Când? Între două apeluri? Ca să-mi explici că trebuia să mai așteptăm, că Andrei încă are contract pe perioadă determinată?

Am deschis gura. Exact asta aveam de gând să spun.

Irina a văzut.

— Doina a venit cu mine la prima ecografie. A stat trei ore pe hol. N-a zis că pierde ziua.

— Eu muncesc de douăzeci de ani pentru tine!

— Știu. Dar eu te voiam și acasă.

Nu a strigat. Ar fi fost mai ușor dacă striga.

Am plecat fără să beau cafeaua. În mașină l-am sunat pe Cătălin.

— Tu știai?

A tăcut prea mult.

— De două săptămâni. M-a rugat s-o las să-ți spună ea.

— Deci toți ați hotărât că nu merit să știu.

— Nu despre merit e vorba. Irinei îi era frică de reacția ta. Și uite cum ai reacționat.

I-am închis. Seara n-am vorbit cu el, deși stăteam la aceeași masă.

A doua zi, la serviciu, o colegă mi-a cerut să plece mai devreme fiindcă băiatul ei avea febră. Eram gata să întreb cine îi termină comenzile.

M-am oprit.

— Du-te. Ne descurcăm.

Am rămas apoi cu ochii în calculator, fără să citesc nimic.

Irinei i-am scris trei mesaje lungi. Le-am șters. Toate începeau cu scuze și ajungeau tot la sacrificiile mele.

Până la urmă i-am trimis atât:

„Ai dreptate să fii supărată. Îmi pare rău că, atunci când aveai nevoie de mine, te-am făcut să simți că mă încurci. Nu trebuie să-mi răspunzi acum.”

Mi-a răspuns după patru zile.

„Putem să ne vedem sâmbătă. O oră. Fără reproșuri despre Doina.”

La cofetărie am ajuns cu douăzeci de minute înainte. Când a intrat, m-am ridicat, dar n-am încercat s-o îmbrățișez.

Mi-a povestit despre grețuri, despre chiria pe care nu și-o permiteau încă, despre frica de naștere. O dată am început cu „Eu în locul tău…”, apoi m-am oprit.

— Spune mai departe. Te ascult.

N-am reparat nimic într-o sâmbătă. Nici în următoarea.

M-am dus și la Doina. Mi-a fost rușine, dar i-am mulțumit. Ea a dat din cap și mi-a spus că Irina are nevoie de liniște, nu să ne întrecem în cumpărături.

Acum trei zile, fiica mea mi-a trimis ora următorului control.

„Dacă poți veni.”

Mi-am trecut liber în calendar. Fără ședințe mutate pe telefon, fără laptop în geantă.

Încă îmi spune unele lucruri cu grijă, parcă așteaptă să o corectez. Învăț să nu umplu fiecare pauză cu un sfat.

Mă doare că altcineva a știut să-i fie aproape înaintea mea. Dar cum să-i cer să aibă iar încredere, dacă nu sunt pregătită să aștept?