Socrul meu ne controla salariile, iar eu ceream voie pentru orice. Când mi-a refuzat banii pentru hainele de serviciu, am plecat la mama

— Pentru cine vrei să te gătești așa la serviciu?

Socrul meu a împins spre mine bonul de la farmacie, de parcă era dovada unei hoții. Cerusem trei sute de lei pentru un pantalon negru și două cămăși. Luni urma să preiau recepția clinicii unde lucram. Mihai stătea lângă aragaz și rupea coaja unei felii de pâine.

— Spune-i tu, am șoptit. Știi că mi-au cerut ținută de birou.

Soțul meu nici nu și-a ridicat ochii.

— Tata știe ce cheltuieli avem. Mai așteaptă și tu.

Așteptam de patru ani.

La început, mi se păruse un ajutor. Ne mutaserăm în apartamentul socrului meu, în Ploiești, după nuntă. Nu plăteam chirie. Vasile era văduv și ne spusese că nu avea rost să îmbogățim străinii cât timp la el era o cameră liberă.

— Strângem pentru avansul vostru, promisese. Voi sunteți tineri, vă mai scapă banii printre degete.

Mihai își vira deja salariul în contul tatălui său. După două luni, am început să fac și eu la fel. Îmi păstram banii de autobuz și câte cincizeci de lei, dacă nu apărea vreo factură mai mare.

Nu m-a obligat nimeni să semnez ceva. Numai că fiecare încercare de a păstra bani se termina cu aceeași întrebare:

— Nu mai ai încredere în familia asta?

Și eu cedam. Ca să fie liniște.

Liniștea lor ajunsese să mă coste orice lucru mic. Ceream pentru absorbante, pentru șampon, pentru o consultație. Vasile voia bonuri. Dacă luam un iaurt mai scump, îl ridica dintre cumpărături cu două degete.

— Ăsta simplu ce avea?

Mihai spunea mereu că tatăl lui era doar econom. Că așa crescuse. Că trebuia să nu-l mai iau în seamă.

Ușor de zis când el primea bani de țigări fără explicații.

Promovarea venise după ce colega de la recepție plecase în concediu de creștere a copilului. Eu făceam curățenie și ajutam la arhivă, dar învățasem programările. Șefa îmi propusese postul și șapte sute de lei în plus la salariu.

În seara aceea venisem acasă fericită. Mi-am lăsat geanta lângă ușă și le-am spus dintr-o suflare.

Vasile întrebase cât urma să câștig.

Mihai zisese:

— Vezi? Acum chiar punem ceva deoparte.

Niciunul nu mă întrebase dacă mă bucuram.

Când am cerut banii de haine, socrul meu a închis caietul în care nota cheltuielile.

— Ai dulapul plin. Nu dai banii pe prostii ca să impresionezi doctorii.

Aveam doi blugi uzați și pulovere pe care le purtam de ani. Le știa. Tot el comenta când întindeam rufele.

— Sunt banii munciți de mine, am spus.

S-a uitat întâi la Mihai.

— Auzi cum vorbește nevastă-ta?

Atunci mi-am privit soțul. Încă ținea pâinea în mână.

— Mihai, te rog. Spune ceva.

A oftat, supărat pe mine, nu pe el.

— Nu începe iar. Dacă nu-ți convine cum stăm, știi unde e ușa.

A fost liniște câteva secunde. Se auzea frigiderul.

M-am dus în cameră și am scos geamantanul de sub pat. Avea praf pe roți. L-am șters cu mâneca, aiurea, ca și cum asta era important atunci.

Mihai a apărut în prag.

— Chiar faci circ pentru trei sute de lei?

— Nu. Plec fiindcă tu crezi că despre atât e vorba.

Mi-am pus actele între două bluze. Verigheta mi se agățase într-un fir și am tras prea tare. Am rupt bluza. Abia atunci am început să plâng.

Am sunat-o pe mama din baie.

— Pot să vin acasă?

Nu m-a întrebat ce făcusem, nici dacă ne împăcam până dimineață.

— Sigur. Îți pun cearșaf curat.

Înainte să plec, Vasile mi-a spus că banii strânși nu se împart după supărări. Nici măcar nu-i cerusem încă.

Mihai m-a urmărit până la lift.

— O să-ți treacă. Vorbim duminică.

— Duminică poți să vorbești cu mine. Dar nu prin tatăl tău.

La mama, am dormit pe canapeaua din sufragerie. Dimineață mi-am oprit transferul lunar și am schimbat parola aplicației bancare. Mama mi-a împrumutat bani pentru haine. Am notat suma, deși ea protesta. Voiam să-i dau înapoi din primul salariu întreg rămas la mine.

Luni, în fața clinicii, încă îmi venea să-i scriu lui Mihai că ajunsesem. Am pus telefonul în geantă și am intrat.

Nu știu dacă o să-mi recuperez economiile sau căsnicia. Dar trebuia să-mi pierd chiar și dreptul la banii mei ca să înțeleg că nu mai eram acasă?