Pentru familia soțului meu, eu eram bucătăreasa fiecărei vacanțe. Când am refuzat să mai merg, tot eu am fost de vină

— Lasă farfuria, că mai întâi trebuie încălzită ciorba pentru ceilalți, mi-a spus soacra mea, împingându-mi ușor mâna de lângă pâine.

Era aproape trei după-amiaza. Nu mâncasem nimic de dimineață. Prin geamul bucătăriei îl vedeam pe Radu întins în șezlong, cu berea pe piept. Mi-au dat lacrimile de nervi.

— Radu, poți să vii puțin?

A ridicat capul, deranjat.

— Ce s-a mai întâmplat?

Acel „mai” m-a durut mai tare decât tot weekendul.

Eram căsătoriți de șase ani. Amândoi lucram în Brașov, aveam rată la apartament și număram zilele până la salariu. Casa părinților lui, într-un sat la patruzeci de kilometri, trebuia să fie locul unde ne odihneam.

Pentru mine devenise al doilea serviciu. Fără salariu, fără pauză și cu obligația să fiu recunoscătoare că respir aer curat.

Vinerea făceam cumpărăturile. Sâmbăta pregăteam micul dejun pentru opt persoane. Spălam vasele, puneam carnea la marinat, schimbam cearșafurile. Duminica lăsam baia curată înainte să plecăm.

Soacra mea avea dureri de genunchi. O credeam și o ajutam. Dar cumnata mea, Mihaela, avea mereu „o migrenă”, iar fratele lui Radu, Sorin, nu știa niciodată unde sunt farfuriile.

În schimb, toți știau să întrebe când e gata masa.

În ziua aceea, Radu a venit în bucătărie și a închis ușa.

— Iar faci o problemă din nimic?

— N-am apucat să mănânc. Mama ta tocmai mi-a spus să las farfuria.

— Așa se procedează la noi. Femeile se organizează între ele.

— Care femei, Radu? Eu sunt singură aici.

S-a uitat spre ușă.

— Vorbește mai încet. Nu vreau scandal cu ai mei.

Am tăcut. Nu pentru că mă convinsese. Mi-era rușine că trebuia să-mi rog soțul să mă lase să mănânc.

Pe drum spre casă i-am arătat bonul: 638 de lei. Cumpărăturile pentru toți, plătite de pe cardul meu. Sorin promisese că trimite partea lui. A treia oară în luna aceea.

— Le cer eu, a zis Radu.

N-a cerut.

În iulie urma să mergem împreună la mare, într-un apartament cu bucătărie. Soacra mea mi-a trimis lista: oale, detergent, prosoape, ulei. Apoi mi-a scris: „Tu te pricepi, faci o mâncare și acolo, nu dăm banii pe restaurante.”

Am citit mesajul de două ori.

Seara i-am spus lui Radu:

— Eu nu mai merg. Nici la mare, nici la țară.

A râs scurt.

— Și ce le spun?

— Adevărul. Că sunt obosită.

S-a supărat. Mi-a zis că îl pun să aleagă, că familia lui mă primise cu brațele deschise.

— Cu brațele deschise și cu chiuveta plină, am răspuns.

Nu suna frumos. Dar asta era, nu mai puteam.

Au urmat telefoane. Soacra mea m-a întrebat dacă mă cred prea bună pentru ei. Mihaela a scris pe grup că „unii uită ce înseamnă familia”. Radu citea și punea telefonul cu fața în jos.

La următorul weekend a plecat singur.

Eu am dormit până la nouă. Mi-am făcut cafeaua și am mâncat două felii de pâine cu unt, stând jos. Atât. Mi s-a părut o vacanță.

Duminică, Radu s-a întors cu sacoșa de cumpărături aproape neatinsă și cu o pată de ulei pe tricou.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

S-a așezat pe marginea canapelei.

— Mama m-a trezit la șapte să merg după pâine. Sorin a venit fără bani. Mihaela a zis că nu spală oalele, că ea e în weekend.

Am așteptat.

— Și când am zis că nici eu nu sunt acolo la muncă, mama mi-a răspuns: „Păi vezi de ce trebuia să vină Elena?”

Atunci s-a uitat la mine.

— Eu chiar credeam că îți place să te ocupi.

— Îți spuneam că nu-mi place.

— Știu.

N-am putut să-l iert pe loc. Aveam nevoie să văd ce face, nu doar să-l aud.

A doua seară și-a sunat părinții. A vorbit cu telefonul în mână, plimbându-se prin hol.

— Dacă venim, împărțim cheltuielile și treburile. Elena nu mai gătește pentru toată lumea. Și nu, mamă, nu ea mă pune să spun asta.

Concediul l-am făcut doar noi doi, într-o cameră mică din Eforie. În prima dimineață, Radu s-a dus după cafea și covrigi. Eu am rămas pe balcon, fără să pregătesc nimic pentru nimeni.

Nici acum nu înțeleg de ce odihna mea a părut o jignire pentru ceilalți. Oare trebuia să ajung la capătul puterilor ca să merit și eu un weekend liber?