Soțul meu cerea să plătim totul jumătate-jumătate, dar copilul și casa erau doar grija mea. M-a auzit abia când am spus „divorț”

— Mai ai să-mi dai trei sute de lei pentru întreținere, a spus Andrei, împingând telefonul spre mine.

Țineam copilul adormit pe umăr. Pe aragaz dăduse supa în foc, iar bluza mea mirosea a lapte acru. M-am uitat la suma de pe ecran și am început să râd. Un râs scurt, urât, care m-a speriat și pe mine.

— Eu vreau să divorțez. Tu calculează întreținerea.

Andrei a rămas cu mâna întinsă.

— Pentru trei sute de lei?

Atât înțelesese.

Mă întorsesem la serviciu de cinci luni, după concediul de creștere a copilului. Lucram la contabilitatea unui depozit, opt ore, cu autobuzul schimbat de două ori. Mara avea doi ani și aducea de la creșă câte o viroză aproape în fiecare lună.

Eu câștigam trei mii opt sute de lei. Andrei, aproape șapte mii. El spusese că e firesc să împărțim cheltuielile egal, fiindcă amândoi muncim.

Acceptasem. Îmi fusese rușine să par că vreau să fiu întreținută.

După chirie, facturi, mâncare și cheltuielile Marei, mie îmi rămâneau uneori două sute de lei. Lui îi rămâneau bani de pus deoparte și de ieșit sâmbăta cu băieții.

Diferența dintre noi nu se oprea însă la bani.

Eu știam când se termină scutecele, unde e carnetul de vaccinări și că educatoarea ceruse haine de schimb. Eu sunam medicul de familie. Eu ceream voie de la serviciu când Mara făcea febră.

Andrei mă întreba seara:

— Cu ce vrei să te ajut?

Și eu trebuia să observ, să aleg, să explic. Dacă nu-i spuneam, vasele puteau rămâne două zile în chiuvetă.

Într-o joi, șefa m-a chemat deoparte după ce cerusem iar să plec mai devreme.

— Înțeleg că ai copil. Dar trebuie să mă pot baza pe tine.

Am încuviințat. Ce să-i spun? Că mă bazam și eu pe cineva când mă măritasem?

În seara aceea, Andrei era la fotbal. Am dus-o pe Mara la centrul de permanență cu febră, apoi am trecut pe la farmacie. Cardul mi-a fost refuzat la prima încercare. Am mutat bani din contul în care strângeam pentru niște ghete de iarnă.

Acasă, el m-a întrebat de ce nu cumpărasem pâine.

Nu ne-am certat atunci. Am pus medicamentele pe masă și am intrat în baie. Am plâns cu robinetul deschis, să nu mă audă copilul.

A doua zi mi-a trimis un tabel cu cheltuielile lunii. Seara a venit întrebarea despre cei trei sute de lei.

După ce am spus „divorț”, a început să vorbească repede.

— Bine, plătesc eu întreținerea. Nu trebuie să ameninți.

— Nu te ameninț. M-am interesat cât costă o garsonieră lângă mama.

Atunci a pus telefonul jos.

I-am spus că nu mai dormisem o noapte întreagă de săptămâni. Că mâncam în picioare. Că îmi ascundeam extrasul de cont, deși nu cumpărasem nimic pentru mine.

— Dar de ce n-ai zis?

M-am uitat la el. Chiar nu știam ce să răspund fără să țip.

— Când ți-am spus că nu mai pot, mi-ai zis că toate mamele sunt obosite.

A dormit pe canapea. Dimineața, Mara a început să plângă la șase. Am auzit pașii lui, apoi sertarele deschise.

— Unde sunt hainele ei?

Eram gata să mă ridic. M-am oprit.

— În dulapul ei, Andrei. Caută.

Nu s-a schimbat totul din dimineața aceea. După trei zile mi-a spus, mulțumit, că „m-a ajutat” cu rufele. Ne-am certat iar.

— Nu sunt rufele mele. Și Mara nu e doar copilul meu.

Duminică am stat la masa din bucătărie, fără televizor. Am împărțit cheltuielile proporțional cu veniturile. El a preluat cumpărăturile, rufele și dusul la creșă. Programările medicale le-am trecut într-un calendar comun.

La prima răceală, și-a luat el liber. L-am auzit seara spunând că nu apucase nici să mănânce. N-am zis nimic. Mi-a adus o farfurie și s-a așezat lângă mine.

Au trecut patru luni. Încă mă trezesc uneori să verific dacă a pregătit ghiozdănelul Marei. Învăț și eu să nu mai controlez totul. El învață să vadă lucrurile înainte să i le arăt.

Nu i-am promis că am uitat. I-am spus doar că vreau să văd dacă putem trăi altfel.

Îmi doresc să rămânem împreună. Dar de ce a trebuit să spun că plec, ca să conteze și oboseala mea?