Patru ani am muncit în Vest pentru casa noastră. Când m-am întors, mama mi-a spus că nu mai aveam niciun leu

— Cum adică nu mai sunt? Mamă, sunt patru ani din viața mea!

Mama freca o pată de pe mușamaua mesei. În spatele meu, Alina ținea încă geaca pe ea. Veniserăm direct de la gară, cu bagajul lângă ușă, să aflăm când semnăm pentru apartament.

— N-am aruncat banii, Cătălin. Au fost necazuri în familie.

— Câți au rămas?

N-a răspuns. Alina s-a așezat încet, de parcă i se tăiaseră picioarele.

Plecasem la muncă în Vest când Mara avea doi ani. Stăteam cu chirie într-o garsonieră, iar proprietarul ne anunțase că o vinde. Eu lucram pe șantier, Alina era casieră. După chirie, facturi și grădiniță, calculam inclusiv dacă ne permitem carne duminica.

Mama venise atunci cu ideea:

— Trimite-mi mie ce strângi. Îi țin separat. Voi sunteți tineri, ba o haină, ba o ieșire, se duc fără să simți.

Alina n-a vrut.

— Ne facem un cont al nostru. De ce trebuie să-i țină altcineva?

Eu m-am supărat. Mama mă crescuse singură, după ce tata murise. Mi se părea urât că soția mea îi pune cinstea la îndoială.

— E mama, Alina. Nu o străină.

Vorbele astea aveau să mă urmărească mai rău decât orice.

Patru ani am dormit într-o cameră cu alți trei muncitori. Îmi uscam șosetele pe calorifer și mâncam din aceeași cratiță două zile. Trimiteam bani pentru cheltuielile fetelor, iar economiile mergeau la mama. În total, patruzeci și șapte de mii de euro.

La telefon, îmi spunea mereu:

— Sunt aici, băiete. Nu mă ating de ei.

Când ceream un extras, se necăjea că n-am încredere. Când Alina insista, eu închideam discuția. Mai aveam puțin și luam ceva al nostru, îmi spuneam. N-avea rost să ne certăm.

În ultimul an, mama pomenise un apartament cu două camere, aproape de școala unde urma să intre Mara. Că știe proprietara, că ne așteaptă, că se ocupă ea. Eu văzusem doar două poze trimise pe telefon.

Acum, în bucătăria ei, pozele alea îmi stăteau în minte ca o bătaie de joc.

— Unde sunt banii?

A început să-i numere pe degete, dar nu sumele. Oamenii.

Fratelui meu, Radu, îi achitase niște datorii. Verișoarei mele îi dăduse pentru nuntă. Unchiului Vasile, pentru mașină. Își schimbase centrala, pusese termopane, plătise tratamente la dinți.

— Și restul? am întrebat.

— Se adună, Cătălin. Cumpărături, ajutor pe ici, pe colo…

Alina a râs scurt. N-am mai auzit niciodată un râs atât de gol.

— Mara a purtat ghetele lipite cu adeziv. Și dumneavoastră ați dat bani de nuntă?

— Nu exagera, că nici voi n-ați dus lipsă de toate!

Atunci am lovit masa cu palma. Cana a sărit, cafeaua s-a întins spre mâneca mamei.

— Nu erau banii tăi!

Mama a început să plângă. Mi-a spus că sunt nerecunoscător, că pe mine cine m-a ținut în școală, că familia nu se lasă la greu.

Alina s-a ridicat.

— Eu și copilul tău ce suntem?

Pe drum spre garsonieră n-am scos o vorbă. Mara era la o vecină. Îi promiseserăm că tata vine cu o veste mare.

Acasă, Alina a pus pe masă un teanc de chitanțe.

— Astea sunt restanțele. N-am vrut să-ți cer mai mult, ca să strângem pentru casă. Tu mi-ai spus că sunt rea când întreb de bani.

Am vrut s-o iau în brațe. S-a tras înapoi.

— Nu pot acum. Nu mă pune să te liniștesc tot eu.

A doua zi l-am sunat pe Radu. A zis că el crezuse că sunt bani de la mama. Unchiul Vasile mi-a spus să nu stric familia pentru bani. Nimeni nu avea de unde să-i dea înapoi. Mama îmi închidea telefonul când ceream sumele exacte.

După trei săptămâni mi-am cumpărat iar bilet. Am deschis un cont pentru economii la care are acces și Alina. Ea mi-a spus că rămâne, dar nu știe cât îi va lua să mai creadă în mine.

În seara plecării, Mara mi-a pus în geantă un desen cu trei oameni și o casă.

— Să nu uiți pentru ce muncești, tati.

L-am împăturit cu grijă, ca să nu mă vadă plângând.

Încă nu știu dacă pot s-o iert pe mama. Dar cum îi cer Alinei să mă ierte, când eu am fost cel care n-a ascultat-o?