Soțul meu voia să pun casa moștenită de la tata garanție pentru datoriile fratelui lui. Când am refuzat, mama lui m-a numit femeie fără inimă

— Semnează, că nu-ți ia nimeni casa! a spus soțul meu, împingând dosarul peste caietul de matematică al fiicei noastre.

Soacră-mea stătea lângă frigider, cu geanta încă pe umăr. Nu venise în vizită. Venise să se asigure că semnez.

— Și dacă Radu nu plătește? am întrebat.

Mihai s-a uitat spre geam.

— E fratele meu, Ioana.

De parcă asta ținea loc de răspuns.

În camera de alături, Ana îl învăța pe Vlad să citească. Îi auzeam silabisind și mă uitam la hârtiile prin care ni se cerea casa drept garanție pentru un împrumut de aproape două sute de mii de lei.

Casa mea. Casa ridicată de tata în doisprezece ani.

O construise după schimburile de la fabrică, sâmbăta și în concedii. Mama cosea pentru vecine și punea banii într-o cutie de biscuiți. Când turnaseră placa, purtase aceeași pereche de ghete trei ierni.

După moartea lui tata, casa îmi rămăsese mie. Mama păstrase doar camera dinspre grădină, unde locuia și acum.

Mihai știa toate astea. Fusese acolo când tata, slăbit de boală, îmi spusese să nu vând niciodată din grabă sau de frică.

Radu avusese o firmă de amenajări. La început ni se spusese că nu-l plătiseră clienții. Apoi apăruseră datorii la furnizori, rate restante și împrumuturi luate ca să acopere alte împrumuturi.

— Să vândă duba, am spus. Și terenul.

Soacră-mea a lăsat geanta pe scaun.

— Cu duba muncește. Terenul nu se dă acum pe nimic.

— Dar casa copiilor mei se poate pune la bătaie?

— Ai tăi, ai tăi… Dar Mihai ce e aici? Chiriaș?

M-a durut fiindcă exact acolo voia să lovească. În rușinea mea de a avea ceva pe numele meu, ceva ce nu adusesem amândoi în căsnicie.

— Mihai e soțul meu. Tocmai de aceea ar trebui să se teamă și el de ce mă tem eu.

El a închis dosarul brusc.

— Tu chiar ai putea să dormi liniștită dacă fratele meu pierde tot?

N-am răspuns imediat. M-am dus să închid ușa copiilor.

Când m-am întors, soacră-mea plângea. Nu tare. Își apăsa batista sub ochi și spunea că familia se vede la greu, nu la mesele de sărbători.

Am simțit cum încep să cedez. Nu cu mintea. Cu stomacul, cu tremurul din mâini, cu nevoia aceea prostească să nu mai fie nimeni supărat pe mine.

— Nu semnez, am spus până la urmă.

— N-ai inimă, Ioana.

Mihai n-a contrazis-o.

Asta m-a durut mai mult decât vorbele ei.

În seara aceea, după ce au adormit copiii, l-am găsit în bucătărie, uitându-se la telefon.

— Cât i-ai dat deja?

A ridicat capul prea repede.

Mi s-a făcut frig.

— Mihai. Cât?

Opt mii de lei. Din economiile noastre. Banii pentru centrala care se oprea tot mai des și pentru aparatul dentar al Anei.

— Voiam să-i pun la loc înainte să observi.

M-am așezat. N-am mai avut putere nici să țip.

A doua zi l-am sunat pe Radu. I-am cerut să vină cu toate datoriile scrise, nu cu promisiuni.

A venit fără acte. După jumătate de oră de întrebări, a recunoscut că o parte din bani îi pierduse la pariuri. Mihai știa de două săptămâni.

— Mi-a promis că se oprește, a murmurat el.

Radu își freca palmele între genunchi. Pentru prima dată mi s-a făcut milă de el fără să mai simt că trebuie să-l salvez.

Le-am spus că îi ajut să caute un avocat, să discute cu creditorii și să găsească sprijin pentru problema cu jocurile. Casa nu intra în discuție.

Mihai s-a mutat la mama lui pentru trei săptămâni.

Copiilor le-am spus că avem niște lucruri de lămurit. Ana m-a întrebat dacă o să ne mutăm.

— Nu, mamă. Rămânem aici.

Abia atunci am plâns.

Mihai s-a întors, dar nu ne-am împăcat doar fiindcă și-a adus hainele înapoi. Încă discutăm despre banii ascunși și despre tăcerea lui când mama lui mă judeca. Radu și-a vândut terenul. N-a fost suficient, dar a fost un început.

Soacră-mea încă spune că puteam face mai mult.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut vorbi mai blând. Dar ce fel de mamă aș fi fost dacă le promiteam copiilor siguranță, iar apoi o semnam pe ascuns la masa din bucătărie?