În fiecare weekend eram servitoare în propria casă. Totul s-a schimbat când i-am spus soacrei mele: „Nu mai fac altă cafea”

— Nu-ți cer să sapi grădina, Ioana. O cafea proaspătă poți să-i faci și tu mamei lui.

Soacra mea a împins ceașca spre marginea mesei. Eu țineam oala de ciorbă cu un prosop ud. Mă fripsesem la deget, iar Andrei nici măcar nu ridicase ochii din telefon.

— Nu mai fac altă cafea, am spus.

În sufragerie s-a făcut liniște. Până și Mara, fetița noastră de șase ani, s-a oprit din colorat.

— Cum adică nu faci? a întrebat Viorica.

Am pus oala jos înainte să-mi tremure mâinile mai tare.

— Adică sunt obosită. Cafeaua e în ibric. Dacă vreți alta, puteți s-o faceți.

Andrei s-a uitat, în sfârșit, la mine.

— Ioana, hai să nu începem. Sunt musafiri.

Musafiri. Veneau în fiecare sâmbătă dimineață și plecau duminică seara. De aproape doi ani.

La început mă bucurasem. Ai mei locuiau departe, iar eu credeam că o familie apropiată înseamnă ajutor, gălăgie, oameni la masă. Făceam plăcintă, cumpăram ce le plăcea, schimbam lenjeria din camera Marei, care dormea cu noi cât stăteau bunicii.

Apoi au început observațiile.

Ciorba era prea acră. Prosoapele miroseau a balsam. Mara era prea slabă fiindcă nu-i făceam supă zilnic. Eu lucram la contabilitatea unui depozit, dar, în ochii soacrei mele, „tot pe scaun stăteam”.

Vinerea, după serviciu, alergam la piață. Sâmbăta găteam. Duminica spălam. Luni mă întorceam la birou cu spatele înțepenit și cu senzația că weekendul fusese al tuturor, numai al meu nu.

Îi spusesem lui Andrei de multe ori.

— Vorbește și tu cu ei. Măcar să nu mai vină în fiecare săptămână.

— Sunt bătrâni, Ioana. Ce vrei să fac, să-i dau afară?

Aveau șaizeci și doi, respectiv șaizeci și cinci de ani. Socrul meu conducea până la noi fără probleme. Mergeau la nunți, la pescuit, la cumpărături. Bătrâni deveneau numai când aveam eu nevoie de odihnă.

În sâmbăta aceea lucrasem și vineri seara, ca să închid niște situații. Mara tușise noaptea. Dimineața descoperisem că rata crescuse iar, iar eu calculam dacă puteam amâna dentistul încă o lună.

La unsprezece, Viorica îmi spusese că perdelele trebuiau spălate.

La douăsprezece, că friptura era uscată.

La unu, cafeaua nu mai era bună, fiindcă se răcise cât vorbise ea la telefon.

Și gata. Acolo mi s-a terminat răbdarea.

— Nu sunt musafiri, Andrei. Sunt aici opt zile pe lună. Eu când mă odihnesc?

— Nu vorbi așa cu mama.

Mi-am scos șorțul. Avea o pată de bulion pe buzunar. L-am împăturit, deși nu știu de ce mă preocupa tocmai asta.

— Dar cu mine cum se vorbește în casa asta?

Viorica s-a înroșit.

— După cât v-am ajutat la apartament, am ajuns să cer voie pentru o cafea?

Ne dăduseră bani pentru o parte din avans. Le mulțumisem. Încercasem chiar să stabilim o sumă lunară de restituit, dar refuzaseră: „Sunteți copiii noștri.” Acum banii apăreau în fiecare ceartă.

— Vă sunt recunoscătoare. Dar n-am înțeles că trebuie să plătesc în fiecare weekend.

Dumitru și-a lăsat pâinea în farfurie.

— Hai, Viorica, las-o. Se vede că nu mai poate.

A fost primul om care a spus asta cu voce tare.

Andrei s-a ridicat brusc.

— Puteai să-mi zici între patru ochi, nu să mă faci de râs.

— Ți-am zis. În bucătărie, în mașină, seara în pat. Numai că atunci nu mă auzea nimeni.

Mara a venit lângă mine și m-a tras de mânecă.

— Mami, mai mergem azi cu bicicleta?

Îi promisesem de trei săptămâni.

Am început să plâng. Nu frumos, nu discret. Mi-am șters nasul cu un șervețel și i-am spus că da.

Socrii au plecat după masă. Viorica nu m-a sărutat la despărțire.

Seara, Andrei a început să strângă farfuriile. Nu l-am ajutat.

— Chiar așa rău e? m-a întrebat.

— Tu abia acum întrebi. Eu trăiesc așa de doi ani.

Nu s-a schimbat totul într-o seară. S-a supărat când am spus că următoarele două weekenduri nu primim pe nimeni. Dar și-a sunat părinții și le-a comunicat el.

Sâmbăta următoare, Mara a mers cu bicicleta. Eu am stat pe o bancă, fără listă de cumpărături în mână.

Încă mă simt vinovată uneori. Dar oare ca să fiu o noră bună trebuie să nu mai rămână nimic din mine?