Fiica mea de 13 ani mi-a trimis un singur cuvânt: „Gutui”. Trebuia să fie la o prietenă, dar mesajul ei însemna că era în pericol

„Gutui.”

Atât scria în mesajul Ioanei. Am scăpat lingura în oala de ciorbă și am sunat-o imediat. Telefonul a sunat de două ori, apoi apelul a fost respins.

Fiica mea avea treisprezece ani. „Gutui” însemna: sunt în pericol, nu pot vorbi, vino după mine.

Stabiliserăm cuvântul într-o seară când venisem târziu de la serviciu. Îi promisesem că, dacă îl folosește, n-o cert și nu-i cer explicații înainte s-o ajut.

Acum mă uitam la ecran și nu-mi aminteam unde îmi pusesem cheile.

Trebuia să fie la Andreea, la două străzi de blocul nostru din Brașov. Plecase cu un caiet de matematică sub braț.

Am sunat-o pe mama Andreei.

— Ioana? Nu, n-a ajuns. Fetele nu mai învață azi, Andreea are febră. Credeam că știai.

Mi s-au răcit mâinile.

Am deschis aplicația prin care ne trimiteam locația când una dintre noi ajungea seara târziu. Ioana îmi trimisese poziția cu șase minute înainte. Era lângă niște garaje, în spatele unui fost atelier.

I-am scris: „Am înțeles. Vin. Nu trebuie să-mi răspunzi.”

Apoi am sunat la 112.

În timp ce vorbeam cu operatoarea, a intrat încă un mesaj: „Radu nu mă lasă să plec. E și fratele lui.”

Radu era colegul ei. Îl știam de la serbări. Un băiat care îmi spusese politicos „sărut mâna” în fața școlii.

Am plecat cu papucii de casă în picioare. Abia în lift mi-am dat seama. N-am mai urcat.

Operatoarea mi-a cerut să nu mă apropii singură de garaje. Am așteptat lângă o farmacie și am tot strâns cheile în palmă. Când a ajuns echipajul, unul dintre polițiști m-a rugat să rămân acolo.

Am văzut-o ieșind dintre garaje cu rucsacul lipit de piept. Avea un șiret desfăcut.

Atât mi-a rămas în cap: șiretul acela târât prin noroi.

— Mamă, să nu te superi…

Am prins-o de umeri, apoi am tras-o la mine.

— Ești rănită?

A clătinat din cap. Tremura atât de tare încât îi auzeam dinții.

La secție am aflat, pe bucăți, ce se întâmplase.

Cu o lună înainte, Ioana plânsese într-o pauză fiindcă nu avea bani pentru excursia clasei. Eu lucrez la un magazin alimentar. După chirie, întreținere și ratele la frigider, uneori calculăm și banii de pâine. Tatăl ei nu mai trimisese pensia alimentară de patru luni.

Radu o filmase fără să știe.

În înregistrare, ea spunea că îi era rușine să mă mai întrebe de bani. El amenințase că trimite filmarea pe grupurile elevilor, cu comentarii despre „fata săracă”.

Prima dată îi ceruse cincizeci de lei. Apoi încă o sută.

— Din banii pentru pregătire? am întrebat.

Ioana și-a coborât capul.

Am simțit cum îmi urcă furia în gât. Muncisem două duminici pentru banii aceia. Era cât pe ce să-i spun asta, acolo, lângă polițist.

Dar ea își răsucea mânecile și aștepta deja să țip.

— Bine că mi-ai scris, am spus. Restul vedem noi.

În ziua aceea îi ceruse cinci sute de lei. Îi spusese să vină la garaje, altfel trimitea filmarea tuturor. Ioana sperase că, dacă îi explică, o va lăsa în pace.

Fratele lui, de șaptesprezece ani, stătuse în dreptul ieșirii. Nu o loviseră. Îi spuseseră doar că nu pleacă până nu face rost de bani.

Doar. De parcă trebuia s-o lovească pentru ca frica ei să conteze.

— De ce n-ai venit la mine mai devreme?

Mi-a răspuns abia acasă, când stăteam amândouă pe marginea căzii și îi spălam noroiul de pe adidași.

— Mereu spui că nu mai poți. N-am vrut să mai ai și problema mea.

Am lăsat buretele jos.

Eu crezusem că mă vede puternică. Ea mă văzuse obosită și încercase să mă protejeze.

A doua zi am mers la școală. Am păstrat mesajele, am dat declarații și am cerut măsuri clare ca Ioana să fie în siguranță. Am făcut și o programare la psiholog.

N-a început să-mi spună tot peste noapte. Nici eu n-am încetat brusc să mă îngrijorez cu voce tare. Dar acum încerc să ascult înainte să întreb cât costă, de ce n-a fost atentă sau cum o să rezolvăm.

Încă mă doare că a crezut că trebuie să mă apere de necazul ei. Oare de câte ori copiii noștri tac nu fiindcă n-au încredere în noi, ci fiindcă ne văd deja prea împovărați?