Soțul meu invitase paisprezece rude la masă fără să mă întrebe. Când am refuzat să gătesc singură, soacra mi-a spus că distrug familia

— Pune carnea în frigider și apucă-te de sarmale. Mâine vin paisprezece oameni, mi-a spus Andrei, lăsând sacoșele peste caietul de teme al Marei.

Eram lângă chiuvetă, cu mâneca udă și un cartof curățat în palmă. Radu plângea din baie că nu ajunge la prosop. Mașina de spălat începuse iar să piuie.

— Care paisprezece oameni?

— Ai mei, unchii din Buzău, verișorii din Ploiești. Ți-am zis că ne strângem duminică.

Îmi spusese că poate trec părinții lui la o cafea.

Am pus cartoful jos.

— Eu nu fac masa asta.

A râs scurt, așteptând probabil să râd și eu.

Nu râdeam.

Aveam treizeci și șapte de ani, doi copii și un serviciu la contabilitatea unui depozit. Ajungeam acasă cu patruzeci de minute înaintea lui. În mintea tuturor, acele patruzeci de minute însemnau că aveam timp de orice.

De cumpărături. De ciorbă. De teme, programări la dentist, haine rămase mici și cadouri pentru zilele colegilor de grădiniță.

Andrei ducea gunoiul când îi ceream. Dacă uitam să-i cer, sacul rămânea lângă ușă.

De trei săptămâni mă durea spatele. În dimineața aceea plânsesem în parcarea magazinului fiindcă uitasem lista acasă. Atât. O listă uitată mă făcuse să nu mai pot porni mașina.

— Nu începe iar, a zis el. Mama făcea mese pentru douăzeci de persoane și nu se mai plângea.

— Atunci gătește cu mama ta.

S-a uitat la mine de parcă îl înjurasem.

A sunat-o pe loc. Pe difuzor.

— Mamă, spune-i și tu. Nu vrea să facă nimic pentru duminică.

Nimic. Cuvântul ăla m-a durut mai tare decât restul.

Soacra mea, Elena, a oftat.

— Sunteți prea sensibile acum. Vin oamenii de departe. Ce-o să punem pe masă?

— Ce pregătiți dumneavoastră cu Andrei. Eu fac o salată. Atât pot.

— Dar respect pentru familia lui ai?

Mara se oprise din scris. Ținea creionul nemișcat deasupra caietului.

Am închis difuzorul.

În seara aceea, Andrei n-a mai vorbit cu mine. A comandat ceva pentru el și a mâncat în sufragerie. Eu le-am încălzit copiilor ciorba de ieri.

Când au adormit, am văzut bonul lângă sacoșe: șapte sute optzeci și șase de lei.

Cu două zile înainte îmi spusese să mai amânăm ghetele Marei până la salariu.

M-am dus la el cu bonul în mână.

— Pentru musafiri avem. Pentru ghete nu?

— Nu amesteca lucrurile. Sunt rudele mele.

— Și ea e copilul tău.

Atunci a ridicat vocea. Că îl fac de rușine. Că toți bărbații pe care îi cunoaște au neveste care se ocupă de casă. Că și el muncește.

— Știu că muncești. Dar eu când termin?

Nu mi-a răspuns. A pornit televizorul mai tare.

Duminică dimineață, Elena a venit la opt. A deschis dulapul, a scos șorțul și mi l-a întins.

— Hai, că ne trece supărarea dacă ne apucăm de treabă.

Nu l-am luat.

— Eu n-am spus că sunt supărată. Am spus că nu gătesc pentru paisprezece oameni.

A rămas cu șorțul între noi.

— Pe vremea mea, femeia ținea casa.

— Știu. Dar nu mai pot să țin totul singură.

Mi-a tremurat vocea. Aș fi vrut să nu-mi tremure.

Am făcut salata promisă. Am pus-o în frigider. Apoi am plecat cu copiii să cumpărăm ghete, din banii pe care îi păstrasem pentru o geacă de-a mea.

La magazin, telefonul a sunat de șase ori.

Am răspuns o dată.

— Chiar ne lași așa? a întrebat Andrei.

— Carnea e în frigider. Cartofii sunt în debara. Știi unde sunt cratițele.

Când ne-am întors, masa era întinsă. Aveau friptură, cartofi și murături. Sarmale nu făcuse nimeni. Elena spăla o tavă, iar Andrei strângea ambalajele de la două prăjituri cumpărate.

M-am așezat. Mi-am salutat musafirii.

El abia s-a uitat la mine.

Seara, după ce au plecat toți, mi-a spus că nu mă mai recunoaște.

— Mâine trebuie să împărțim treburile, i-am spus. Și nu mai inviți oameni în numele meu fără să mă întrebi.

N-a fost de acord. Discuția nu s-a încheiat atunci și nici în zilele următoare.

Dar luni, când a întrebat ce avem de mâncare, nu m-am mai ridicat automat de pe scaun.

Încă mă simt vinovată când spun «nu». Mă întreb însă de ce liniștea tuturor trebuia plătită mereu cu oboseala mea.