Mi-am chemat mama pe ascuns să-și vadă nepoata. Când mi-a umilit soția în propria casă, a trebuit să aleg
— Ai ajuns musafiră în casa pentru care muncește băiatul meu, i-a spus mama soției mele, chiar când Magdalena a intrat cu punga de la farmacie.
Eu țineam copilul în brațe. Mama stătea pe canapea, cu haina încă pe ea. Magdalena s-a uitat întâi la pantofii ei din hol, apoi la mine.
— Ai chemat-o fără să-mi spui?
N-am răspuns imediat. Și tăcerea aia a spus tot.
O chemasem pe ascuns, într-o marți, cât Magdalena coborâse după picături pentru Ilinca. Fetița avea cinci luni, iar mama o văzuse doar în poze. Îmi spusese la telefon, cu glas stins:
— Poate mor și eu fără să-mi țin nepoata în brațe.
Cedam mereu la vorbele astea. De când murise tata, orice refuz al meu părea o dovadă că o abandonasem.
Dar Magdalena nu-i interzisese să vină. Ceruse doar să discutăm înainte și să nu mai accepte nimeni jigniri în casa noastră.
Totul pornise după naștere. Mama venise „să ajute”, însă mutase lucrurile din bucătărie, criticase laptele praf și îi spusese Magdalenei că femeile de azi fac un copil și așteaptă statuie.
Magdalena avea atunci firele încă dureroase și plângea când se ridica din pat.
Eu îi spusesem să nu pună la suflet.
Acum îmi era rușine de propoziția aia.
— Nu sunt musafiră, a spus ea, lăsând punga pe masă. Aici locuiesc. Și aici cresc copilul nostru.
Mama a pufnit.
— Din indemnizația ta abia plătiți întreținerea. Mihai duce greul.
Magdalena s-a albit la față.
Înainte de concediul de creștere lucra la contabilitate. Strânsese avansul pentru apartament din ore suplimentare, în timp ce eu schimbam două slujbe prost plătite. Mama știa. Doar că, atunci când voia să rănească, uita ce nu-i convenea.
— Ajunge, mamă.
Am spus-o încet. Atât de încet, că nici eu nu m-am crezut.
— Ce ajunge? Nu mai am voie să spun nimic? Te-a întors împotriva mea.
Ilinca a început să plângă. Magdalena a luat-o din brațele mele și s-a retras în dormitor. Am auzit cheia răsucindu-se.
Sunetul acela m-a speriat mai tare decât țipetele.
Mama se ridicase deja.
— Bine. Plec. Să nu mă cauți când o să vezi cum e cu adevărat.
Altădată aș fi coborât după ea. I-aș fi cărat sacoșa până la stație și aș fi încercat s-o împac.
De data asta am rămas lângă ușă.
— Magdalena nu ți-a făcut nimic. Eu te-am chemat fără să vorbesc cu ea. Eu am greșit. Dar tu nu mai vii aici dacă o umilești.
Mama s-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.
— Îmi iei nepoata?
— Nu. Îți cer să-i respecți mama. Dacă nu poți, nu ne mai vedem.
Mi-au tremurat mâinile după ce am închis.
Magdalena a ieșit după vreo jumătate de oră. Avea ochii umflați, iar Ilinca adormise la pieptul ei.
— Nu trebuia să mă aperi abia azi, Mihai.
— Știu.
— Și nu vreau să aflu cine intră în casa mea uitându-mă la pantofii din hol.
N-am încercat s-o îmbrățișez. Am întrebat-o dacă pot lua copilul, să mănânce ceva. A dat din cap.
Au urmat șapte săptămâni fără niciun telefon de la mama. Mă uitam seara la ecran, apoi îl puneam cu fața în jos. Îmi venea s-o sun doar ca să scap de nodul din stomac.
Nici între mine și Magdalena nu s-au îndreptat lucrurile imediat. Îmi răspundea scurt. Când pleca undeva, mă surprindeam spunându-i cine avea să vină, deși nu mă întrebase. Trebuia să învețe iar că putea avea încredere în mine.
Într-o duminică, mama a sunat.
— Magdalena e lângă tine?
I-am întins telefonul. N-am pus pe difuzor.
Am auzit-o doar pe soția mea:
— Da… M-a durut. Nu, nu doar atunci.
Mama îi ceruse iertare. Fără să adauge că era bătrână, singură sau supărată. Magdalena mi-a povestit după aceea, în timp ce împătuream rufele copilului.
Prima întâlnire a fost în parc, o jumătate de oră. Mama a adus două mere coapte, fiindcă ținea minte că Magdalenei îi plăceau. A întrebat înainte să ia fetița în brațe.
Nu ne-am purtat ca și cum nimic nu se întâmplase. Încă suntem atenți unii cu alții.
Uneori mă întreb câte răni aș fi putut evita dacă spuneam mai devreme acel „ajunge”. Îmi iubesc mama, dar de ce mi-a luat atât să înțeleg că asta nu înseamnă să-mi las soția singură?