La 18 ani, ai mei au uitat de ziua mea. Când le-am spus cât mă doare, mama m-a întrebat cum am putut să le fac una ca asta

— Deci noi suntem niște părinți de nimic? a întrebat mama, aruncând scrisoarea mea lângă farfuria cu cartofi.

Tata a oprit televizorul. Radu și Vlad au rămas cu furculițele în aer. Eu încă țineam ligheanul cu rufe ude, fiindcă venisem pe balcon să le întind.

— N-am scris asta.

— Dar asta ai vrut să spui, Ana. Că nu te iubim. După câte facem pentru voi.

Am pus ligheanul jos. Îmi tremurau brațele și nu era de la greutate.

Cu trei zile înainte împlinisem optsprezece ani.

Dimineața, mama mă trezise ca să-i calc lui Vlad cămașa pentru o serbare. Avea treisprezece ani, la fel ca Radu, dar amândoi încă aveau nevoie de mine pentru orice lucru mărunt.

Mi-am pus bluza bună. Am așteptat în bucătărie cât fierbea cafeaua. Mama căuta adeverința unuia dintre băieți, tata înjura încet factura la gaze.

Nimeni n-a spus nimic.

La școală, colega mea, Ioana, mi-a adus o amandină într-o caserolă. Înfipsese în ea o lumânare strâmbă.

— Majorato, pune-ți o dorință.

Am râs. După aceea m-am dus la baie și am plâns cu apa pornită.

Seara, ai mei discutau despre cantonamentul gemenilor. Costa mult, dar antrenorul spusese că băieții aveau potențial.

Eu cerusem, cu o lună înainte, bani pentru câteva ședințe de pregătire la matematică.

— Tu te descurci, mi-a zis tata atunci. N-ai avut niciodată probleme.

Asta devenise explicația pentru tot.

Eu mă descurcam cu lecțiile. Cu mâncarea încălzită. Cu băieții luați de la antrenament când mama avea tură la magazin. Cu pantalonii purtați încă un an.

În seara majoratului, am strâns masa și am zis:

— Azi a fost ziua mea.

Mama s-a uitat la calendarul prins de frigider.

— Vai, Ana… Am avut capul varză. Îți fac duminică ceva bun.

Tata mi-a întins o sută de lei. Nici măcar nu s-a ridicat.

Nu voiam o petrecere. Știam câți bani aveam. Voiam să nu trebuiască să le amintesc că exist.

Scrisoarea am scris-o noaptea, pe foi rupte din caietul de română. Dacă încercam să vorbesc, plângeam, iar mama spunea că nu putem discuta când mă agit așa.

Am scris că mi-era dor să mă întrebe cineva cum sunt. Că nu eram supărată pe băieți. Că uneori inventam întrebări despre școală doar ca tata să se uite la mine.

Am lăsat foile lângă cana mamei.

Acum erau mototolite pe masă.

— Eu muncesc în două schimburi, a spus tata. Maică-ta abia se ține pe picioare. Și tu ne numeri greșelile?

— Nu vă cer bani.

— Atunci ce vrei? a izbucnit mama.

Am deschis gura. Mă gândeam că tocmai scrisesem trei pagini ca să răspund la întrebarea asta.

— Să mă ascultați până la capăt.

Mama a început să plângă. M-am apropiat din obișnuință, apoi m-am oprit. De fiecare dată când o supăram, ajungeam s-o liniștesc eu, iar despre mine nu mai vorbeam.

— Las-o, a zis tata. Acum noi suntem vinovați că ea e nefericită.

În seara aceea n-am mai întins rufele.

Vlad a venit mai târziu la mine în cameră.

— Eu chiar am uitat, a spus, uitându-se la clanță. Îmi pare rău.

Mi-a lăsat pe birou ciocolata primită la școală. Am plâns după ce a ieșit. Nu din cauza ciocolatei.

Până la bacalaureat, am învățat la bibliotecă. Acasă era mereu ceva de făcut, cineva care mă striga. Am luat peste nouă și am intrat la un loc fără taxă, la Iași.

Când am spus că depun cerere pentru cămin, mama a lăsat cuțitul pe tocător.

— Aici nu era facultate? Sau vrei să scapi de noi?

— Vreau să merg acolo.

— Și cu băieții cum facem? Eu cine crezi că…

S-a oprit singură. Tata a ieșit din bucătărie.

Vara am lucrat la o patiserie. Am pus bani deoparte pentru cămin, tren și primele săptămâni. Mi-era frică să plec, dar și mai frică să rămân doar fiindcă le eram utilă.

În dimineața plecării, mama mi-a pus zacuscă în geantă.

— Să mai suni, a spus.

— Sun. Dar poți să mă suni și tu.

A încuviințat fără să mă privească.

În tren, am verificat de trei ori biletul. Apoi am deschis conversația cu mama și am închis-o fără să scriu.

Încă îi iubesc. Dar oare trebuie să mă simt vinovată că am plecat, dacă acasă nu mai știam cum să cer să fiu văzută?