Când fiul nostru a ajuns la spital fără să poată respira, soțul meu mi-a spus că are o ședință. Atunci i-am cerut să aleagă ce fel de tată vrea să fie

— Radu, copilul nostru primește oxigen. Nu-ți cer să vii să-mi ții mie de urât.

Dincolo de telefon am auzit scaune mișcate și pe cineva chemându-l.

— Ana, sunt cu directorul. Tu ești deja acolo. Ce rezolv dacă venim amândoi?

M-am uitat la Matei. Avea trei ani, o mască pe față și degetele strânse în jurul mânecii mele. La fiecare respirație i se adâncea pielea sub coaste.

— Rezolvi să nu mai fim singuri, am spus.

Dar el închisese.

Cu două ore înainte, îl găsisem pe Matei în pătuț, încercând să plângă fără să aibă aer. Sunasem la 112 în papuci, cu bluza de pijama pătată de sirop. În ambulanță mă întrebaseră ce medicamente primise. Le-am spus dozele, orele, tot. Le știam pe dinafară.

Radu nu știa nici unde țineam termometrul.

Până atunci mă încăpățânasem să spun că suntem doar obosiți. Eu lucram la contabilitatea unui depozit, el era reprezentant de vânzări pentru materiale de construcții. Aveam rată la apartament și o mașină care cerea bani lunar.

— Dacă nu trag eu, din ce trăim? mă întreba când îi spuneam că nu mai pot.

Și eu trăgeam. Doar că după serviciu începea cealaltă tură: grădiniță, cumpărături, mâncare, rufe, febră. Când Matei se trezea noaptea, Radu se întorcea spre perete.

— Mâine conduc până la Brașov. Te rog, ocupă-te tu.

Mâine al meu nu părea să conteze.

La spital, medicul ne-a spus că Matei avea nevoie de tratament și supraveghere. Am semnat internarea cu mâna tremurând. L-am sunat iar pe Radu. Mi-a trimis un mesaj: «Ține-mă la curent.»

Atât.

Seara, mama mi-a adus haine și un sandviș învelit în șervețel.

— Bărbații se sperie de spitale, a spus încet.

— Și eu m-am speriat, mamă. Eu de ce trebuie să pot?

N-a răspuns. Mi-a îndesat sandvișul în palmă, ca atunci când eram mică și nu știa cum să mă împace.

Radu a venit a doua zi, pe la prânz. Avea telefonul în mână și miros de cafea pe haină. Matei dormea, epuizat.

— Acum e bine, da? a întrebat.

— Acum respiră mai ușor.

Telefonul i-a vibrat. S-a uitat la ecran.

I l-am acoperit cu palma.

— Uită-te la mine.

A ridicat ochii, iritat.

— Nu începe aici.

— Aici încep. Pentru că acasă adormi înainte să termin o propoziție.

I-am spus că după externare aveam să stau câteva zile la mama. Nu ca să-l pedepsesc. Aveam nevoie să dorm și să fie cineva lângă mine când copilul tușea.

— Vrei să ne despărțim pentru o ședință?

— Nu pentru o ședință. Pentru toate dățile când ai hotărât că eu mă descurc, fără să mă întrebi.

A băgat telefonul în buzunar.

— Nici nu știu ce să fac cu el când e așa. Dacă pățește ceva în brațele mele?

Mi-a povestit atunci despre tatăl lui, care îl numea neîndemânatic pentru orice greșeală. Despre prima baie a lui Matei, când îi alunecase puțin și eu țipasem speriată. De atunci preferase să mă lase pe mine.

L-am ascultat. Îl vedeam frângând eticheta sticlei de apă între degete.

— Îmi pare rău că am țipat atunci. Dar frica ta a ajuns tot în grija mea, Radu. Și mie mi-e frică. Tot timpul.

Nu ne-am împăcat pe loc. A rămas în schimb lângă pat. Când Matei s-a trezit, i-a cerut apă, apoi l-a întrebat de ce nu venise când era întuneric.

Radu s-a uitat spre mine. N-am răspuns în locul lui.

— Am greșit, puiule, a spus.

După externare, am mers la mama cinci zile. Radu venea seara, dar de data asta nu stătea musafir. Pregătea masa, nota recomandările medicului, învăța cum se folosește dispozitivul pentru tratamentul inhalator.

Schimbarea n-a mers drept. A uitat o programare. Într-o seară mi-a spus iar că exagerez, apoi s-a oprit și și-a cerut scuze. Eu verificam după el și mă enervam când mă întreba lucruri simple. Ne-a luat timp.

Au trecut șase luni. Rata e aceeași, serviciile tot obositoare. Dar joia, Radu îl ia de la grădiniță. Cunoaște educatoarea, știe tratamentul și se ridică noaptea fără să-l împing eu.

Duminică i-am auzit din bucătărie. Matei tușise, iar Radu îi spusese liniștit:

— Sunt aici. Hai să vedem ce avem de făcut.

Am rămas cu mâna pe robinet și am plâns puțin.

Încă mă doare că a trebuit să ajungem la spital ca să fiu auzită. Voi când ați simțit că omul de lângă voi vă este, cu adevărat, alături?