Logodnicul meu voia o nuntă care să-i impresioneze familia. Când am aflat ce trebuiau să sacrifice părinții mei, am pus inelul pe masă
— Dacă ai tăi nu pot să pună măcar cincisprezece mii de euro, poate ne grăbim cu nunta, a spus Vlad.
Mama a împăturit șervețelul de lângă farfurie. Tata și-a tras mânecile peste încheieturi, deși în bucătărie era cald. Eu mă uitam la mapa albastră adusă de mama și abia atunci am văzut sigla băncii.
— Ce-i acolo?
— Nimic, niște calcule, a zis ea repede.
Am întins mâna. Era o simulare de credit pe cinci ani.
Cu două zile înainte, tata mă întrebase dacă mai pot purta încă o iarnă ghetele vechi. Avea nevoie de bani pentru o lucrare dentară și nu voia să-mi spună direct.
Iar acum urma să se împrumute pentru nunta mea.
Eram împreună de aproape patru ani. Stăteam cu chirie în Brașov, într-un apartament cu două camere, unde caloriferul din dormitor bătea doar pe jumătate. Eu lucram la contabilitatea unei firme de distribuție. Vlad coordona o echipă de vânzări și câștiga mai bine, dar avea și o rată mare la mașină.
Când m-a cerut, pe banca din fața blocului, după o zi proastă de-a mea, am plâns de fericire. Venise cu covrigi calzi și un inel puțin prea larg.
Pe omul acela îl iubeam. Cel care mă așteptase pe holul spitalului când mama fusese operată.
Nu știu când a început să-i fie rușine cu ce aveam.
La început voiam optzeci de invitați. O formație mică, mâncare bună, fără datorii. Apoi mama lui, Doina, a venit cu lista familiei: numai din partea lor erau o sută patruzeci.
— Nu putem să nu-i chemăm. O să se vorbească.
Au urmat sala cu candelabre, artificiile, aranjamentele înalte care costau cât salariul meu pe două luni.
Eu trimiteam oferte mai ieftine. Vlad răspundea seara, fără să se uite bine:
— Asta arată a sală de botez. Chiar nu vezi diferența?
O vedeam. Vedeam și totalul.
Am propus să amânăm un an. Să strângem bani. Să renunțăm la artificii și la invitații pe care nici nu-i cunoșteam.
— Dar darul acoperă mare parte, insista el.
— Și dacă nu acoperă?
Ridica din umeri, de parcă eu inventam o problemă doar ca să stric bucuria.
În duminica aceea veniserăm la ai mei să discutăm bugetul. Mama făcuse ciorbă și șnițele. Tata scosese fața de masă bună, cea pe care o călca mereu înainte să avem musafiri.
Am deschis mapa.
— Mamă, voi vreți să plătiți cinci ani pentru o singură seară?
— Ești singurul nostru copil, Ioana.
Tata se uita în farfurie.
— Ne descurcăm noi. Mai iau câte ceva de lucru.
Avea șaizeci și doi de ani și îl durea spatele când încălța pantofii. Am închis mapa și i-am împins-o înapoi.
— Nu luați niciun credit.
Vlad a oftat.
— Iar faci din mine omul rău. Ai mei dau bani, eu dau bani. Trebuie să existe un echilibru.
— Ai tăi au două apartamente închiriate. Tata încă merge cu autobuzul la fabrică.
— Tocmai de asta zic că avem mentalități diferite.
S-a lăsat o liniște în care se auzea frigiderul. Mama a început să strângă farfuriile, deși nimeni nu terminase.
L-am întrebat încet:
— Dacă facem o nuntă mică, te mai însori cu mine?
Și-a frecat fruntea.
— Nu despre asta e vorba. Dar dacă nu suntem în stare să organizăm un eveniment care să ne reprezinte statutul, poate relația asta nu mai are sens.
Am așteptat să spună că vorbise la nervi. El și-a verificat telefonul.
Mi-am scos inelul. Nu elegant, ca în filme. Mi se umflaseră degetele și a trebuit să trag de el. L-am pus lângă paharul lui.
— Atunci nu mai are.
În seara aceea mi-am luat lucrurile esențiale din apartament. Restul le-am adus cu tata, sâmbăta următoare. Am pierdut partea mea din avansul sălii. Două luni am calculat fiecare cumpărătură, dar nu m-am atins de economiile părinților.
Vlad m-a sunat întâi furios. Apoi a venit cu flori. Mi-a spus că acceptă și o nuntă mică, numai să nu arunc patru ani.
L-am ascultat pe palier, cu mâna pe clanță.
— Nu mai vreau să mă mărit cu tine, i-am spus.
Încă mi-e dor uneori de el. Asta e partea pe care n-o spun ușor.
Dar cum aș fi putut să-mi încep căsnicia știind că liniștea părinților mei era, pentru el, un preț acceptabil?