„Roagă-te cât vrei, bunico, tata tot nu se întoarce!” Seara în care am înțeles ce ascundeau nepoții mei în spatele ușilor trântite
— Roagă-te cât vrei, bunico, tata tot nu se întoarce!
Andrei a izbit scaunul de masă. Farfuria cu ciorbă s-a vărsat pe mușama, iar fiica mea, Ioana, a rămas cu factura la gaze în mână. În prag, Mara își trăgea mânecile peste degete. Niciunul nu se uita la plicul gol dintre noi.
Din el dispăruseră șase sute de lei.
— Sunt banii de întreținere, am spus. Nu vă întreb ca să vă pedepsesc. Trebuie să știm ce facem.
— Atunci întreab-o pe ea, a răspuns Andrei, arătând spre soră-sa.
Mara a fugit în baie. Cheia s-a răsucit înainte să apuce maică-sa să se ridice.
Aveam șaizeci și opt de ani și crezusem că știu cum se crește un copil. Crescusem doi, cu salariu mic, cu borcane puse pentru iarnă și cu rugăciunea spusă seara. În seara aceea, însă, nu știam nici măcar la care ușă să bat întâi.
Ioana lucra la un magazin alimentar. Pleca dimineața și venea cu picioarele umflate, uneori după zece ore. De când soțul ei plecase de acasă, pensia copiilor venea când își amintea el.
Andrei avea șaisprezece ani. Mara, paisprezece.
În câteva luni, casa lor se umpluse de uși închise. El strângea absențe. Ea refuza să mai meargă la școală în zilele cu sport. Amândoi cereau haine pe care Ioana nu și le permitea.
— Toți au, numai noi trebuie să dăm explicații, îi auzisem spunând.
Eu mă mutasem la ei pentru o vreme. Le făceam mâncare, îi așteptam și încercam să nu primesc fiecare răspuns urât ca pe o palmă. Nu-mi ieșea mereu.
Înainte de scandalul cu banii, le spusesem că duminică mergem împreună la biserică.
— Poate vă mai așezați și voi sufletul, adăugasem.
Acum îmi auzeam vorbele și îmi venea rușine. Sunaseră de parcă sufletele lor erau o cameră murdară pe care trebuiau s-o curețe la comandă.
M-am așezat pe hol, lângă baie.
— Mara, nu intru peste tine. Dar rămân aici.
Din bucătărie se auzea Ioana plângând încet. Andrei ieșise pe balcon.
Au trecut minute bune. Mă dureau genunchii și nu mai știam ce să spun. Apoi am auzit-o:
— Dacă îți arăt, să nu te uiți urât la mine.
Mi-a întins telefonul prin ușa întredeschisă.
Într-o filmare, câteva fete îi răsturnaseră ghiozdanul în vestiar. Cineva râdea de pantofii ei dezlipiți. Mara stătea nemișcată, încercând să-și tragă bluza peste burtă.
Banii îi trimisese unui coleg care îi promisese că filmarea va dispărea din grupuri.
N-o ștersese nimeni.
Mi s-a făcut rău. Eu îi spusesem, cu două zile înainte, că prea se alintă când nu vrea la școală.
— Iartă-mă, am șoptit.
Atunci a început să plângă. Nu frumos, nu încet. S-a agățat de capotul meu ca atunci când era mică și o speriau câinii.
Andrei știa de filmare. Îl lovise pe băiatul care ceruse banii și urma să fim chemați la școală.
— Trebuia să facă cineva ceva! a strigat el.
— Trebuia să ne spuneți.
— Ca să ziceți iar să-i ignorăm?
N-am avut răspuns. Fiindcă exact asta le spuseserăm.
În noaptea aceea, Ioana mi-a zis la chiuvetă:
— Cu mine aveai autoritate. Eu de ce nu pot?
Spăla aceeași cană de câteva minute.
— Tu te temeai de mine, i-am răspuns. Și eu am crezut că asta înseamnă că mă asculți.
A pus cana jos. Nu ne-am îmbrățișat imediat. Unele adevăruri dor înainte să apropie.
A doua zi am mers împreună la dirigintă. Au urmat discuții, capturi păstrate, o întâlnire cu directoarea și ședințe la consiliera școlii. Ioana și-a schimbat două ture ca să poată veni. Eu am pus din pensie banii lipsă, dar am stabilit că Mara îi va întoarce treptat, din banii ei de buzunar. Nu drept pedeapsă pentru frică. Ca să nu ne prefacem că nimic nu se întâmplase.
Au trecut patru luni. Andrei încă trântește uneori ușa. Mara mai are dimineți când o doare burta înainte de școală.
Eu aprind candela seara. Uneori vin lângă mine, alteori nu. Mă rog pentru ei, apoi mă așez la masă și ascult. Am învățat să nu umplu fiecare tăcere cu o povață.
Duminica trecută, Mara m-a luat singură de braț în drum spre biserică. Andrei ne-a așteptat acasă cu ceai.
Încă mă întreb câte am fi aflat mai devreme dacă, înainte să le cerem respect, i-am fi întrebat ce îi doare.