Am găsit o altă femeie și un copil în casa pusă la dispoziție de mama. Soțul meu mi-a spus că ar trebui să-i înțeleg
— Tata, cine e doamna de la ușă?
Băiețelul stătea desculț pe gresia din bucătăria mea și ținea în mână cana Mariei, aceea galbenă, cu toarta lipită de mine de două ori. Din dreptul aragazului, o femeie îmbrăcată în halatul meu s-a întors brusc. În spatele ei a apărut Radu, soțul meu, cu chipul unui om care ar fi vrut să poată încuia timpul pe dinăuntru.
Aveam încă în mână sacoșa cu mere cumpărate din piață. Unul a căzut și s-a rostogolit până lângă piciorul copilului.
— Ioana… trebuia să vii mâine, a spus Radu.
Nu m-a întrebat de ce venisem. Nu s-a bucurat că mă vede. Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune după treisprezece ani de căsnicie, el alesese să-mi reproșeze, aproape șoptit, că ajunsesem cu o zi prea devreme.
— Cine sunt oamenii aceștia?
Femeia și-a strâns halatul la piept. Mi-am recunoscut cordonul, buzunarul descusut, pata mică de vopsea de păr de pe mânecă. Uneori, umilința nu vine cu țipete. Vine cu un lucru mărunt, atât de familiar, încât îți întoarce stomacul pe dos.
— Cristina, ia-l puțin pe Matei în cameră, a zis Radu.
În cameră. Nu într-o cameră. De parcă aveau deja una a lor.
M-am sprijinit de tocul ușii.
— Copilul te-a strigat tata.
Radu și-a trecut palma peste gură. Îi cunoșteam gestul. Îl făcea când ascundea o cheltuială, când primea o amendă, când stricase ceva și căuta varianta în care vina să pară mai mică.
Numai că de data aceasta nu stricase o mașină de spălat. Îmi făcuse praf viața.
Casa era a mamei mele, Elena. O casă veche din Ploiești, cu două dormitoare spre stradă și încă două încăperi în spate, construite de tata înainte să moară. Când ne-am căsătorit, mama se mutase într-un apartament mic, moștenit de la bunica, și ne lăsase nouă casa fără chirie.
«Să nu vă începeți viața cu datorii», spusese atunci.
Nu ne-o trecuse pe nume. Nici nu ceruse cineva asta, la început. Ne dăduse cheile și încrederea ei. Eu pusesem perdele, plantasem trandafiri și crescusem acolo o fetiță care măsura anotimpurile după florile din curte.
Maria avea nouă ani. În dimineața aceea era la mama, făcând teme la masa din sufragerie. Eu venisem să iau niște haine și dosarul cu analizele mamei, uitat într-un sertar.
De șase săptămâni locuiam mai mult în apartamentul ei. Căzuse pe scări și își fracturase șoldul. După operație, avea nevoie de ajutor la aproape orice. Lucram la recepția unei clinici, schimbam ture cu o colegă, o duceam pe Maria la școală, apoi alergam după medicamente, pansamente și cumpărături.
Radu venise la noi de câteva ori, de obicei seara, pentru câte o oră.
— Nu pot să las casa goală, îmi spunea. Știi câte spargeri au fost prin cartier.
Îi pusesem mâncare la pachet. Îl întrebasem dacă doarme bine singur. Îmi făcusem griji că îl neglijez.
Acum, în chiuveta mea erau trei farfurii de la micul dejun.
— De când? am întrebat.
— Hai să stăm jos.
— De când, Radu?
A privit spre ușa pe care dispăruseră femeia și copilul.
— Cristina și Matei sunt aici de două săptămâni.
— Nu asta te-am întrebat.
A urmat o tăcere în care am auzit frigiderul pornind. Un sunet obișnuit, aproape indecent în mijlocul a ceea ce trăiam.
— Matei are patru ani, a spus până la urmă.
M-am așezat fără să vreau. Mi-au fugit anii prin minte: serbarea Mariei, operația mea de fiere, vara în care strânseserăm bani pentru centrală. În toate amintirile acelea era și el. Zâmbea în fotografii, îmi ținea mâna în spital, mă săruta în fața bradului de Crăciun.
Și, undeva, în același timp, exista un alt copil al lui.
— Ai avut patru ani să-mi spui.
— N-am știut cum.
— Dar ai știut cum să-i aduci în casa mamei.
Atunci a ridicat ochii, iar rușinea i s-a transformat în iritare. Cred că îl deranja că nu primeam explicația așa cum o repetase el în minte.
— Nu mai avea unde să stea. Proprietarul i-a vândut garsoniera. Ce voiai să fac? Să-mi las copilul pe drumuri?
— Voiam să nu mă minți.
— Tu vezi numai trădarea. E și un copil la mijloc.
M-am uitat spre hol, unde lângă ghiozdanul vechi al Mariei apăruseră niște ghetuțe albastre. Copilul acela nu îmi făcuse nimic. Tocmai de aceea mă durea felul în care tatăl lui îl împingea în față, ca să nu mai fie nevoit el să răspundă.
Cristina a ieșit după câteva minute. Își schimbase halatul cu un pulover.
— Mie mi-a spus că sunteți despărțiți, a zis încet. Că stai cu fetița la mama ta și doar n-ați făcut actele.
Radu s-a întors spre ea.
— Nu începe și tu acum.
— Mi-ai spus că ea știe de Matei.
Am simțit o amețeală scurtă.
— Eu i-am spălat cămășile săptămâna trecută, i-am spus. Duminică ne-a promis că ne duce pe mine și pe Maria la Slănic. Asta știai?
Cristina a privit în pământ. Nu puteam să-mi dau seama cât crezuse și cât alesese să nu întrebe. În clipa aceea nici nu aveam puterea s-o cercetez. Omul care îmi jurase credință era în fața mea și începea să vorbească despre cât de greu îi fusese lui.
— Am încercat să împac pe toată lumea. Nu sunteți singurele care suferiți.
Mi-am luat telefonul și am sunat-o pe mama.
— Poți să vii? am întrebat-o.
M-a auzit respirând și n-a cerut explicații. A lăsat-o pe Maria la vecina ei și a venit cu un taxi, sprijinită în baston. Când am văzut-o la poartă, coborând cu grijă bordura, m-a apucat plânsul pentru prima oară.
Ea muncise treizeci și șapte de ani la o fabrică de confecții. Își tocise ochii și degetele ca eu să am facultate, iar mai târziu un acoperiș sigur. Acum trebuia să intre în propria casă ca să-mi vadă căsnicia desfăcută pe masa din bucătărie.
L-a ascultat pe Radu fără să-l întrerupă. El i-a vorbit despre necazul Cristinei, despre băiat, despre cele două camere din spate care oricum stăteau mai mult goale.
— Ne puteam organiza, a spus. Măcar o perioadă. Casa e mare.
Mama și-a așezat bastonul lângă scaun.
— Ai întrebat-o pe fata mea dacă vrea să trăiască așa?
— Știam că o să reacționeze urât.
— Atunci știai și răspunsul.
El a început să ridice vocea. A amintit de gardul reparat, de centrala la montarea căreia contribuise, de câte ceva cumpărase pentru casă.
— Nu sunt un străin aici!
— Nu, a spus mama. Tocmai asta e.
N-a făcut scandal și nu i-a aruncat nimănui lucrurile în stradă. Mi-a cerut doar să-mi iau actele și ce aveam nevoie pentru Maria. Apoi am plecat împreună, deși pe mine mă ardea gândul că el rămânea acolo, între lucrurile noastre.
În seara aceea am vrut să mă întorc și să schimb yala. Mama m-a lăsat să vorbesc până am obosit, apoi mi-a pus în față o cană cu ceai.
— Mâine vorbim cu un avocat. Nu vreau să plătești tu pentru vreo prostie făcută din durere.
A doua zi am ajuns la doamna Doina, o avocată recomandată de o colegă. Ne-a ascultat, a citit actele casei și ne-a explicat separat ce ținea de proprietatea mamei, ce ținea de divorț și ce trebuia stabilit pentru Maria. Mama a trimis prin avocat o notificare prin care retrăgea permisiunea de folosință a casei și cerea eliberarea ei într-un termen clar. Dacă refuzau, urma să folosim procedura legală.
Radu m-a sunat când a primit notificarea.
— Chiar îmi faci asta?
Mă aflam în autobuz, cu mapa de analize a mamei pe genunchi. O femeie de lângă mine ținea o sacoșă cu praz. Un elev asculta muzică prea tare. Viața celorlalți continua atât de firesc, încât aproape m-am înfuriat pe ei.
— Tu ai adus o altă familie în casa în care doarme fiica noastră, i-am spus. Eu îți cer să pleci.
— Matei e fratele ei. N-o să poți șterge asta.
— Nu vreau să șterg un copil. Vreau să divorțez de tine.
Cel mai greu a fost să vorbesc cu Maria. M-a întrebat de ce tata nu mai vine seara și dacă bunica se supărase pe el pentru ceva. Am stat lângă ea pe canapea și i-am spus că noi doi aveam probleme pe care nu le puteam repara, dar că ea nu făcuse nimic greșit.
— Dacă luam zece la matematică, tot pleca?
Am strâns-o atât de tare, încât mi-a spus că o doare umărul. I-am dat drumul și am început din nou, mai încet. I-am repetat că nici nota ei, nici vreo ceartă, nici vreo jucărie lăsată pe jos nu aveau legătură cu despărțirea noastră. Mai târziu am căutat și ajutorul unui psiholog. Erau întrebări la care dragostea mea, singură, nu găsea mereu cuvintele potrivite.
Cristina mi-a scris după o săptămână. Găsise unde să stea temporar, la sora ei. Mi-a spus că Radu îi promisese că locuința urma să-i rămână lui și că eu eram de acord să ne separăm.
«Nu-ți cer să mă ierți», a scris.
M-am uitat mult la mesaj. Aș fi vrut să-i pun zeci de întrebări. Dacă nu văzuse pozele noastre. Dacă nu se întrebase de ce hainele mele erau în dulap. Dacă se așezase vreodată la masă și simțise că ceva nu era în regulă.
Până la urmă i-am răspuns doar să stabilească prin avocat când își putea lua toate lucrurile. N-aveam nevoie s-o fac prietenă ca să nu-i fac rău copilului ei.
Au plecat înainte de expirarea termenului din notificare. Radu a încercat să mai amâne, apoi mama i-a spus că nu avea de gând să negocieze la nesfârșit. În ziua predării cheilor, eu am venit cu ea și cu fratele meu, Sorin.
Matei a ieșit ultimul, ținând un ursuleț sub braț. M-a privit cu teamă și s-a lipit de piciorul Cristinei. M-am dat la o parte din ușă. Atât am putut face atunci.
Radu a lăsat cheile pe comodă.
— O să regreți că ai distrus totul pentru orgoliul tău.
Mă pregătisem pentru scuze. Poate, într-un colț rușinos al meu, încă le așteptam. Dar el îmi oferea tot o vină de dus.
— Ai grijă să nu uiți actele din sertar, i-am spus.
După ce au plecat, am deschis toate ferestrele. Am strâns așternuturile, am mutat hainele Mariei la loc și am găsit sub canapea o mașinuță mică, roșie. Am pus-o într-un plic și i-am trimis-o Cristinei prin Sorin.
Divorțul nu s-a încheiat repede. Au urmat acte, cheltuieli, discuții despre pensia de întreținere și despre programul Mariei cu tatăl ei. Radu a avut zile în care îmi cerea să mai încercăm și zile în care spunea rudelor că mama mă întorsese împotriva lui. O mătușă m-a sunat să-mi spună că o femeie trebuie să mai și lase de la ea.
— Cât? am întrebat-o.
N-a știut să-mi răspundă.
Au trecut opt luni. Încă verific de două ori facturile și încă mă sperie câte o cheltuială neprevăzută. Uneori mă trezesc înainte să sune alarma și, pentru câteva secunde, uit. Apoi îmi amintesc bucătăria, cana galbenă și vocea băiețelului.
Dar sunt și seri în care Maria își face temele, mama curăță un măr lângă fereastră, iar eu pregătesc cina fără să mă întreb ce minciună voi afla a doua zi. În serile acelea, casa începe să semene din nou cu a noastră.
Nu regret că am pus capăt căsniciei; regret anii în care am crezut că numai eu trebuia să am grijă de ea. Voi ați mai fi putut rămâne lângă un om care vă cerea să numiți «înțelegere» propria umilință?