Am venit cu sacoșele pline la fiul meu și m-am simțit o străină. Abia când nora mea a izbucnit am înțeles ce făcusem
— Nu mai pot să vin de la serviciu și să dau examen în propria bucătărie!
Ioana a pus caserola pe masă atât de apăsat, încât capacul a sărit pe gresie. Eu țineam încă laveta în mână. Tocmai îi ștersesem aragazul și așteptam, prostește, să se bucure.
— Dar eu numai am vrut să vă ajut…
— Știu. Numai că ajutorul dumneavoastră mă face să simt că nu sunt bună de nimic.
Radu, băiatul meu, a rămas cu ochii în farfurie.
Venisem la Brașov de patru zile. În două sacoșe adusesem zacuscă, ouă, o găină congelată și niște prosoape cumpărate la reducere. Îmi luasem bilet numai dus. Radu spusese la telefon: „Vino, mamă, stai și tu cât vrei.”
După ce murise bărbatul meu, casa de lângă Bacău devenise prea tăcută. Uneori porneam televizorul doar ca să aud oameni. Când m-a chemat băiatul, am dormit cu geanta lângă pat, de teamă să nu pierd trenul.
În prima seară, Ioana m-a îmbrățișat. Mi-a pus lenjerie curată pe canapeaua din sufragerie și m-a întrebat dacă vreau ceai.
A doua zi, eu eram trează la șase. Ei lucrau amândoi, plecau grăbiți, cu cafeaua în pahare cu capac. Am spălat vasele, am întins rufele și am mutat farfuriile într-un dulap mai jos.
Când s-a întors, Ioana a rămas cu mâna pe ușa dulapului.
— Aici țineam eu cănile.
— Era păcat de spațiu, mamă. Uite ce bine încap acum.
N-a răspuns. Atunci mi s-a părut nerecunoscătoare.
În zilele următoare, a început să ajungă tot mai târziu. Mânca puțin, își lua calculatorul și închidea ușa dormitorului. Eu rămâneam pe canapea, cu mâinile în poală, ascultând apa din baie și mașinile de sub geam.
Îi spuneam lui Radu:
— Cred că nora ta nu mă vrea aici.
— Așa e ea când are mult de lucru. Nu pune la suflet.
Dar eu puneam. Fiecare ușă închisă mi se părea trântită în nas.
În seara cu aragazul, făcusem ciorbă și chiftele. Când Ioana a spus că nu îi este foame, mi-a scăpat:
— Dacă mâncați numai pe fugă, normal că nu aveți putere de nimic. Pe vremea mea, oricât lucram, tot puneam ceva cald pe masă.
Atunci izbucnise.
După câteva clipe, s-a aplecat după capac. Îi tremurau degetele.
— Eu lucrez zece ore. Luna asta avem rata, reparația mașinii și încă n-am plătit întreținerea. Ajung acasă și aflu că prosoapele se împăturesc altfel, că florile sunt uscate, că mâncarea mea nu e mâncare…
— N-am zis că nu ești gospodină.
— Nu. Dar asta aud de patru zile.
M-am uitat la Radu.
— Tu chiar nu spui nimic?
El și-a frecat ceafa.
— Mamă, poate ai mai exagerat și tu.
M-a durut mai tare decât vorbele ei.
— Tu m-ai chemat să stau cât vreau!
Ioana s-a întors spre el.
— Mie mi-ai spus că mama vine până duminică.
Abia atunci și-a ridicat ochii.
— N-am vrut să supăr pe nimeni.
Am lăsat laveta lângă chiuvetă și m-am dus să-mi strâng lucrurile. Îndesam ciorapii printre borcanele goale și plângeam de rușine. Mă gândeam că, dacă bărbatul meu trăia, n-aș fi ajuns musafir nepoftit la copilul meu.
Ioana a bătut încet în ușă.
— Nu v-am cerut să plecați în seara asta.
— Dar nici să vin nu m-ai chemat.
A rămas în prag.
— Aș fi vrut să mă întrebe cineva și pe mine. Atât.
Mi-am șters nasul cu mâneca. Aveam șaizeci și trei de ani și stăteam prinsă asupra faptului ca un copil.
— La mine în casă, soacră-mea îmi verifica și praful de pe șifonier. Îmi spuneam că eu n-o să fac așa.
Ioana s-a așezat pe marginea canapelei.
— Atunci de ce o faceți?
Nu aveam un răspuns frumos.
— Mi-e frică să nu mai aveți nevoie de mine.
Nu m-a îmbrățișat. Nici nu trebuia. Am stat puțin amândouă, fără să mai potrivim vorbele.
A doua zi am pus cănile înapoi. Mi-am luat bilet pentru luni și i-am spus lui Radu că, de acum, vizitele se stabilesc cu amândoi.
Duminică, Ioana m-a întrebat dacă ies cu ea după pâine. Am băut și o cafea. N-am vorbit despre curățenie.
Încă mă doare când își închide ușa. Dar acum bat înainte să intru.
Oare câte dintre ajutoarele mele au fost, de fapt, cereri de iubire pe care ceilalți trebuiau să le ghicească?