Am rămas la ușa nepotului meu cu tortul în brațe. Fiul meu mi-a spus: „Mamă, te-am rugat să nu vii”
— Mamă, te-am rugat să nu vii.
Radu ținea ușa întredeschisă. Din sufragerie se auzea cântecul de aniversare, iar eu strângeam cutia cu tort atât de tare, încât cartonul se îndoise. Pe mânecă aveam o pată de frișcă. O văzusem în autobuz și încercasem s-o șterg cu un șervețel ud.
— Nu stau. Îi dau tortul lui Matei și plec.
Fiul meu s-a uitat peste umăr.
— Tocmai asta faci mereu. Spui că nu stai.
Am șaizeci și șapte de ani. Până atunci, nu știusem cât de rușine îți poate fi pe palierul propriului copil.
Cu două zile înainte, Radu îmi spusese că vor serba cei șase ani ai lui Matei cu niște copii de la grădiniță. Fără bunici, fără masă mare. Urma să ne vedem miercuri.
Eu auzisem doar partea care mă durea: duminică nu eram dorită.
Așa că făcusem tortul. Cu blat de nucă, fiindcă așa îi plăcea lui Radu când era mic. Nici măcar nu mă întrebasem dacă lui Matei îi place nuca.
Ioana a apărut lângă el. Avea obrajii roșii și o agrafă prinsă strâmb în păr.
— Doamnă Maria, avem deja tort. V-am spus.
— Știu, dar alea cumpărate sunt numai prafuri…
M-am oprit. Prea târziu.
Ioana a închis ochii o clipă.
— Vedeți? Nici nu ați intrat.
Am vrut să spun că nu mă refeream la ea. Că eu sunt femeie simplă, că așa vorbesc. Numai că replica asta o mai folosisem. De multe ori.
Din casă, Matei a strigat:
— Tati, cine e?
Radu n-a răspuns imediat. Pauza aceea m-a durut mai tare decât orice ceartă.
— Bunica a adus ceva. Vin acum.
Nu „vino s-o saluți”. Nu „uite-o pe bunica”.
Am lăsat cutia jos.
— Să-i spuneți la mulți ani din partea mea.
— Mamă, ia tortul. Nu avem loc în frigider.
L-am ridicat. În lift mirosea a detergent și a ceapă prăjită. M-am uitat la cifrele care coborau și am plâns fără zgomot.
Acasă am pus tortul pe masă, lângă factura de întreținere. Mă costase aproape nouăzeci de lei. Pensia mea nu era mare, iar luna aceea cumpărasem și medicamentele pentru tensiune.
Mi-am spus că nu le mai dau nimic. Nici bani, nici mâncare, nici un telefon. Să vadă și ei.
După aceea m-am speriat de mine. Ajunsesem să socotesc dragostea în caserole și bancnote.
De când murise soțul meu, viața mea se mutase, încet, în apartamentul lor. Marțea luam copilul de la grădiniță. Joia le duceam ciorbă. Uneori călcam ce găseam în coș.
Dar tot eu îi spuneam Ioanei că băiatul era prea subțire. Că stătea prea mult la desene. Că pe vremea mea nu comandam mâncare când aveam cartofi în cămară.
Eu le ziceam griji. Ei le auzeau ca reproșuri.
Radu m-a sunat seara.
— A suflat în lumânări? am întrebat.
— Da.
— Bine.
Am rămas amândoi în telefon, ascultând cum respiră celălalt.
— Mamă, luna trecută i-ai spus Ioanei, de față cu Matei, că nu știe să fie mamă.
— Am spus că e obosită și nu mai vede…
— Ai spus exact așa. Copilul a întrebat-o după aceea dacă îl crește greșit.
M-am așezat. Nu-mi aminteam întrebarea copilului. Îmi aminteam numai cât mă supărasem că Ioana aruncase supa lăsată de mine trei zile în frigider.
— Și de ce nu mi-ați spus atunci?
— Am încercat. Ai început să plângi. Pe urmă eu te-am liniștit și n-am mai vorbit despre nimic.
M-am uitat la tortul neatins. Primul impuls a fost să închid.
— Mi-e dor de voi, am spus. Dar asta nu înseamnă că trebuie să înghițiți orice.
Radu a oftat.
— Nu vrem să dispari, mamă. Vrem să ne întrebi înainte.
Miercuri am mers cu o carte pentru Matei. Fără sacoșe. Ioanei i-am cerut iertare, fără să adaug cât muncisem eu pentru ei.
N-a fost o împăcare ca în filme. Ea mi-a făcut o cafea. Matei mi-a arătat o mașinuță. Am stat o oră și am plecat când am promis.
Acasă tot liniște era. Limitele lor nu-mi vindecaseră singurătatea. Dar nici nu era treaba unui copil de șase ani s-o vindece.
Încă mă doare că am rămas atunci la ușă. Învăț, greu, că pot să fiu iubită și când nu sunt chemată la toate.
Oare câte dintre noi spunem „vreau doar să ajut”, când, de fapt, ne e frică să nu mai fie nevoie de noi?