Le-am primit pe mama și pe fratele soțului meu în casă. După opt luni, fiica mea mă întreba dacă putem locui numai noi două

— Dacă maică-ta nu te-a învățat să respecți oamenii mari, te învăț eu!

Am rămas în pragul bucătăriei, cu sacoșele tăindu-mi degetele. Soacra mea ținea caietul Marei deasupra coșului de gunoi. Fetița mea, de opt ani, stătea lângă frigider și încerca să plângă fără zgomot.

— Pune caietul jos, am spus.

— A desenat în loc să-și facă exercițiile. Cineva trebuie s-o crească și pe asta.

Pe asta. Așa îi spusese copilului meu.

Cu opt luni înainte, eu le pusesem cearșafuri curate în camera mică.

Viorica și Costin, mama și fratele lui Radu, rămăseseră fără chirie. Proprietarul vindea apartamentul, iar Costin tocmai își pierduse serviciul la un depozit. Radu mă rugase să-i găzduim până se puneau pe picioare.

— Două luni, Irina. Maximum trei.

Apartamentul nostru avea trei camere și o rată care ne lăsa lunar cu calculatorul deschis lângă lista de cumpărături. Totuși, am zis da. Viorica avea o pensie mică. Costin promitea că merge la interviuri.

Mara și-a mutat jucăriile în dormitorul nostru, fără să protesteze.

La început, soacră-mea făcea ciorbă și mă aștepta cu masa pusă. Apoi a început să-mi mute lucrurile.

Cafeaua nu mai stătea unde o lăsam. Hainele Marei erau „prea subțiri”. Programul meu de la contabilitate devenise dovada că nu-mi păsa de casă.

Costin dormea până la zece, fuma pe balcon cu ușa deschisă și lăsa televizorul tare când Mara învăța.

— E copil, să se obișnuiască și cu zgomot, spunea el.

Când îi ceream să dea mai încet, se uita spre Radu.

Iar Radu ridica din umeri.

— Nu vă mai certați din nimicuri.

Nimicurile erau factura la curent dublată, iaurturile copilului mâncate noaptea și ușa dormitorului nostru deschisă fără să bată nimeni.

Dar mai ales erau vorbele.

— Mamă-ta te răsfață fiindcă se simte vinovată că te lasă singură.

Mara mi-a repetat asta într-o seară, în timp ce-i descurcam părul.

Am oprit peria.

— Cine ți-a spus?

A strâns din umeri. Apoi m-a rugat să nu întreb pe nimeni, că iar se supără bunica.

În noaptea aceea am vorbit cu Radu în mașină, în parcare, fiindcă în casă nu mai aveam loc nici să ne certăm.

— Fata se teme să vorbească. Nu vezi?

— Mama are gura mai slobodă. N-o lua chiar așa.

— Nu eu o iau. Mara o ia. Are opt ani.

A frecat volanul cu palma.

— Și ce vrei? Să-mi dau mama afară?

Nu-i cerusem asta atunci. Îi cerusem să vorbească. Dar el făcea din orice limită o cruzime de-a mea.

După scena cu desenul, am luat caietul din mâna Vioricăi și am dus-o pe Mara în dormitor. Pe foaie ne desenase pe noi trei, într-o casă. Bunica tăiase desenul cu pixul și scrisese deasupra: „Întâi temele”.

— Am terminat temele, mami. Mai aveam doar să citesc.

Am sunat-o pe învățătoare a doua zi. Mi-a spus că Mara începuse să roadă capetele creioanelor și că plânsese fiindcă uitase un caiet.

— Mi-a zis că acasă nu are voie să greșească.

Am închis telefonul și m-am așezat pe marginea căzii. Mi-era rușine. Eu o liniștisem luni întregi cu „mai avem puțin”.

Seara am pus două genți lângă ușă.

Radu s-a uitat la ele, apoi la mine.

— Ce-i circul ăsta?

— Plec la sora mea cu Mara. Mă întorc când putem locui aici fără să ne fie frică să vorbim.

Viorica a început să plângă imediat.

— După câte am făcut pentru voi…

Costin m-a făcut nerecunoscătoare. Radu mi-a spus să nu iau decizii la nervi.

Atunci Mara a ieșit cu ghiozdanul în spate.

— Mami, pot să iau și perna mea?

Radu n-a mai zis nimic.

Am stat la sora mea douăsprezece zile. Dormeam amândouă pe o canapea, iar Mara a început iar să-mi povestească prostioare de la școală. Nu-mi dădusem seama cât de tăcută devenise.

Radu venea seara. La prima vizită mi-a cerut să-mi cer scuze mamei lui. La a treia mi-a spus că găsise pentru ei o garsonieră. Costin acceptase între timp un post de paznic.

Când ne-am întors, camera mică era goală.

Viorica nu mi-a mai răspuns la telefon. Costin spune rudelor că l-am aruncat în stradă.

Radu merge cu mine la consiliere, dar uneori încă spune: „Puteai să mai ai răbdare”. Atunci simt că suntem din nou în parcare și eu vorbesc singură.

Mara și-a lipit desenul reparat deasupra biroului. Eu încă tresar când aud o cheie în ușă.

Nu regret că am pus gențile acolo. Mă întreb doar de ce a trebuit să-mi vadă copilul pregătit de plecare ca să mă creadă.